Decat putina cultura, mai bine deloc

Am observat, în diverse împrejurări, că oamenii foarte culţi sau cei care nu au citit nici o carte în viaţa lor se comportă normal, nu sînt invidioşi ori agresivi, pot avea sentimente pozitive faţă de semeni, manifestă generozitate. Nu cred că jigodiile, infractorii, perverşii fac parte din vreuna dintre cele două tipologii. Desigur, voi admite că excepţiile confirmă regula. Categoria umană cea mai josnică o formează însă semidocţii, cei care nu au nici o matrice culturală ţărănească nealterată, nici o cultură superioară de tip universitar.

Voi încerca, bazîndu-mă pe o experienţă personală, să creionez tipul de om semidoct la care vreau să mă refer.

Am întîlnit un tip care lucra în presă şi care, cu un aer degajat, ne-a anunţat pe cei care ne aflam la un moment dat în preajma lui că el cînd termină ziua de muncă şi se duce acasă citeşte Kant. Întrebîndu-l, cu un fel de mirare jucată, ce cărţi ale lui Kant au mai apărut prin librării, omul a spus ceva despre „Critica ideilor pure“. Mi-am dat seama că am de a face cu un farseur, mai ales că „jurnalistul“ ieşise cu un an în urmă pe porţile penitenciarului de la Colibaşi. Culmea culmilor este că parada lui culturală reuşise se impresioneze pe cineva din moment ce „kantianul“ nostru deţinea, în acel moment,o funcţie de redactor-şef adjunct.

Fiindcă cine se aseamănă se adună, individul respectiv era însoţit de un altul care pretindea că în orele sale libere adoră să citească Hegel. Ce anume din Hegel? Păi…  “Fenomenologia universului“. Desigur că abia îţi puteai ascunde zîmbetul în faţa unei asemenea gogomănii. Aproape ruşinat, i-am spus preopinentului că Hegel nu a scris niciodată o asemenea carte.

– Nu o ştii tu, mi-a răspuns, se vede că nu citeşti Hegel.

M-am uitat de jur împrejur (eram la o masă protocolară de după tăierea unei panglici) sperînd să găsesc ajutor. Toată lumea se uita cu compasiune la mine, fiindcă insul reuşise să îi convingă pe toţi că este cel mai mare pasionat de Hegel din întreaga noastră urbe.

Într-o altă situaţie, un bărbat interiorizat care, culmea, trăieşte tot din scris, a anunţat pe toată lumea că a terminat de aprofundat Lao Tze. Ştia bine şi cartea – „Dao de tzin“. Fericit că îl ascult (adevărul este că m-am bucurat să văd că un coleg citeşte o carte din care eu parcursesem doar fragmente, la seminarul de istorie a filosofiei al lui Georghe Vlăduţescu) filosoful de restaurant a marşat pe aceeaşi linie, însă s-a dovedit a fi doar un…  urechist. Vorbea despre filosofi după ureche şi, dacă îşi permitea cineva să îl contrazică (ţin minte că n-am mai suportat să aud cum îi stîlceşte numele lui Diogene Laertios) devenea imediat insolent şi de o agresivitate aproape fizică.

 

Din speţa semidocţilor fac parte şi posesorii de teorii economice şi sociale ad-hoc, dispuşi, la orice oră, să îţi vorbească despre soluţiile lor în domeniu. Aceştia pornesc de la Biblie şi apoi improvizează, trecînd puţin prin Marx şi prin…  Ion Cristoiu, pe care îl urmăresc la televizor. De obicei, indivizii de acest gen au contul gras, motiv pentru care posedă obişnuinţa de a se simţi permanent ascultaţi şi aprobaţi. Subalternii, partenerii de afaceri nu au altă soluţie decît să asculte şi să dea din cap a aprobare. După ani şi ani de asemenea tratament, respectivii nu mai dau doi bani decît pe teoriile lor personale, restul cărţilor, gînditorilor, interlocutorilor părîndu-li-se apă de ploaie.

 

Genurile ori tipologiile despre care am amintit aici mă oripilează. Sînt ca nişte fete bătrîne care cred că se află încă în floarea vîrstei. Felul lor de a vorbi este afectat, au o mimică şi o gestică false. Ceea ce este însă cel mai grav este că oamenii de acest fel nu se îndoiesc de nimic şi mai ales de ceea ce le iese lor pe gură.

Cred foarte mult în definiţia intelectualului ca om care se îndoieşte, care are dubii şi nelinişti. Cred mult în oamenii care se bucură pentru fiecare strop de certitudine, pentru fiecare concluzie timidă şi oricînd susceptibilă de a fi pusă la încercare.

 

Cultura serios şi continuu asimilată îi face pe semenii noştri vulnerabili. Aceasta este o altă ipoteză pe care v-o propun spre discuţie. Este vorba de o vulnerabilitate în faţa mitocăniei, a bogăţiei afişate, a vorbei ţipate. Clasicii literaturii nu te înarmează cu replici în faţa mîrlanului, iar muzica de bună calitate nu îţi pregăteşte sufletul pentru a riposta micului burghez virusat de kitsch-uri. Îndrăznesc să spun că şi în planul sentimentelor şi al comunicării cultura de bună calitate frăgezeşte periculos fiinţa umană în această epocă a informaţiei primite de-a gata şi asimilate fără să fie mestecată. Mult mai utile în contemporaneitate mi se par internetul decît literatura, spectacolele rock decît muzica clasică, comportamentul de discotecă decît bunele maniere clasice. Nu că toate aceste relate ar fi opozabile, dar cred cu tărie că un tînăr care într-adevăr citeşte Balzac are toate şansele să fie marginalizat în gaşcă. Gaşca este, în acest moment, făcătorul de legi şi ierarhii axiologice. Şi la ce bun Balzac, dacă gaşca nu te acceptă?

Apropo de gaşcă, vreau să povestesc un episod care îmi revine foarte des în minte. Am predat discipline legate de comunicare la o universitate. La un examen scris, mă plimbam printre bănci, cum este obiceiul profesorilor (nu mă consider însă profesor, ci doar practician) şi ce văd, aruncîndu-mi privirea pe o lucrare? Văd că studentul scrisese Balzak. Am început să rîd şi am spus întregului amfiteatru că aşa ceva nu îmi mai fusese dat să văd. Peste cîteva minute, trecînd iarăşi printre bănci, am observat că mulţi studenţi scriseseră Balzak, însă în urma observaţiilor mele şterseseră şi schimbaseră în Balzaq.

Rareori m-am simţit mai dezamăgit.

 

Oamenii care se află la limita alfabetizării şi cei foarte culţi sînt, în general, credincioşi. Cei naivi precum copiii şi cei care au ajuns să aprofundeze cărţile fundamentale nu au putut să nu ajungă, pe căi diferite, la Dumnezeu. Dimpotrivă, semidoctul ajuns la maturitate rămîne ateu convins, nu ştiu din ce pricină. Aş vrea să înţeleg de ce sfertodocţii îl resping pe Dumnezeu chiar şi atunci cînd se apropie de bătrîneţe. Nu ştiu de ce, însă constat acest fapt. De aceea cred că semidoctul e permanent ispitit de diavol să se creadă superior semenilor săi şi să le sublinieze, fără urmă de îndoială, ideile şi teoriile sale.

Cel ce se apropie de starea de analfabetism precum şi cel ce urcă spre culmile cunoaşterii ştiu ce înseamnă toleranţa. Ei se socotesc permanent supuşi ispitei şi greşelii, semn că nu uită că sînt oameni. Semidoctul se iubeşte atît de mult pe sine, este atît de narcisist încît nu mai are nevoie de divinitate, îşi este lui însuşi arhisuficient pentru a explica tot, a sfărma toate corolele de lumini, a bagateliza orice miracol şi a seculariza întreaga sacralitate a lumii.

 

Jean Piaget a demonstrat că naşterea inteligenţei la copil se poate explica prin structuralism. Structurile sînt fructele altor structuri şi rădăcini pentru altele. Cel care porneşte pe drumul asimilărilor culturale este semidoct doar dacă se opreşte, dacă spune că ştie suficient, dacă ajunge la concluzia că a atins limanul. Cel care nu ştie multe dar ştie că nu ştie şi vrea permanent să ştie este salvat şi, în consecinţă, incompatibil cu mitocănia.

După criminal, violator şi hoţ, semidoctul mi se pare a se aşeza pe linia infractorilor.

Sursa: Criterii.ro

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile