Dan Diaconu: Despre unire fără ocolişuri

Pentru a creşte popularitatea Maiei Sandu în România, securiştii au început să dea „pe surse” că individa de la Chişinău ar fi solicitat unirea Republicii Moldova cu România şi că Plăvanul, după ce iniţial ar fi refuzat, şi-ar fi dat acordul. E o ciudată campanie de PR care merge bine, paradoxal, pe ambele maluri ale Prutului.

În Republica Moldova cetăţeanul de rând se teme de perspectiva unei ierni apocaliptice şi, sub presiunea instinctului de supravieţuire, e de acord „să se facă frate cu dracul până trece puntea”. De atfel, campania care la noi are elemente emoţionale, peste Prut are trăsături pragmatice, adică ceva de genul „ne facem fraţi cu ăia ca să ne dea curent, dar noi vom rămâne tot pe picioarele noastre că de unit nu se uneşte nici naiba”. Pentru mine e cât se poate de clară originea securistică a campaniei, însă nu asta e ceea ce mă interesează. Subiectul întregirii ţării e mult mai important decât orice şuşă securistică.

De fapt, dacă e să judecăm drept, trebuie să înţelegem că întreaga problematică a unirii este momentan fără rezolvare. În primul rând populaţia Republicii Moldova NU VREA UNIREA. Am scris-o cu litere mari ca să se înţeleagă. Sondajele conform cărora aproape 50% din populaţie ar vrea unirea sunt absolut false. Personal nu cred că procentul depăşeşte 25%. Şi e normal să fie aşa întrucât, în timp ce vreme de un secol noi am plâns pierderea Basarabiei, dincolo de Prut s-a sărbătorit „independenţa”, iar după 1989 aşa-numita „statalitate” a Republicii Moldova. În fapt toate sunt şabloane false, adânc înfipte în inconştientul colectiv al moldovenilor. „Dacă veniţi voi peste noi, ne luaţi statalitatea” – îmi spunea un moldovean. Iar singura replică pe care am putut să i-o dau a fost o întrebare: „Ce-i aia statalitate”? Evident că mi-a îndrugat mai multe forme fără fond, neputând să depăşească nivelul zero al propagandei cu care fusese intoxicat din copilărie.

Chestiunea e mult mai adâncă şi până când partea din stânga Prutului n-o s-o înţeleagă în ce constă unirea, absolut nimic nu se va mişca. Acum, locuitorii din Republica Moldova se comportă exact ca ruda săracă, invitată să-şi petreacă sărbătorile la „bogătaşii din capitală”. După ce-au stat pleoştiţi şi copleşiţi în mijlocul familiei care i-a primit cu sufletul deschis, întorşi în sătucul lor n-au altă replică decât critici adresate celor care i-au invitat: ba că „aia nu prea ştie să gătescă”, ba că „bărbată-su nu prea-i dă atenţie” sau, mai rău, „că totul e doar poleit, în realitate orăşenii fiind tot nişte amărâţi”.

Fenomenul însă e mult mai grav: văzându-ne pe noi că ne bucurăm la perspectiva unei uniri, moldovenilor li se confirmă cele mai negre coşmaruri. „Îi vezi pe români cum se bucură că ne fac sclavi?” – par a spune cei mai sceptici dintre ei. Iar ceilalţi, care până atunci ar fi înclinat cumva spre unire, se dau înapoi dându-şi seama că da, chiar aşa e! De ce se bucură românii atât de mult? Nu e ciudat?

În primul rând, când îmi spui mie român, mă jigneşti. Şi nu pentru că aş fi deranjat de originea mea, ci deoarece ştiu că o spui doar pentru a te diferenţia: tu eşti moldovean, nu român. Tu vorbeşti moldoveneşte, nu româneşte. Tu ai statalitate, în timp ce eu vreau să ţi-o iau. Şi, probabil, cel mai tragic element, adică faptul care mă face pe mine să fiu împotriva unirii, este modul în care văd cum unirea pentru moldovean este văzută ca o cedare, ca o pierdere iremediabilă a statutului. Să-mi fie scuzată opinia, dar eu nu mă pot însura cu una care ştiu c-o face din interes. Cum e aia să merg în faţa altarului cu o femeie al cărei suflet plânge? E aproape un viol. La fel e şi cu unirea asta în care moldovenii sunt sfătuiţi „să fie de acord că dacă se va face vor fi gazele mai ieftine”. Nu, dragii mei, nu!

Unirea e o împreunare a destinelor, o întrepătrundere, un spaţiu de care toţi trebuie să fim instinctiv atraşi. Unirea e chiar mai mult decât o căsătorie: e ca şi cum unui ciung un medic genial i-ar pune membrul lipsă înapoi. Ce fericire mai mare poate fi? Corpul şi-ar primi membrul înapoi, aşa cum membrul şi-ar regăsi corpul. Vi se pare ciudat, dragi moldoveni, că pe noi ne bucură perspectiva unirii? Mie mi se pare ciudat că pe voi nu vă bucură asta! Tocmai aici e problema şi cheia întregii ecuaţii.

Unirea dintre România şi Republica Moldova e o provocare istorică mult mai mare pentru România decât pentru Republica Moldova. Politicienii sunt la fel de proşti pe ambele maluri ale Prutului, poporul la fel de naiv peste tot. Unindu-ne riscăm să facem un uriaş cu picioare de lut. Dacă vreţi, ca român, mă simt exact ca îndrăgostitul care vrea să se însoare cât mai repede, cu toate că nu are unde să stea. „Las’ s-o facem mai întâi şi-om vedea noi după cum le rezolvăm pe toate!” – asta-şi spune îndrăgostitul, nepermiţând să fie asfixiat de probleme înainte de a face pasul decisiv. Toate aparentele probleme care ni se aruncă în faţă sunt doar aparente, menite a face procesul imposibil. Există însă o singură problemă de netrecut, anume aceea în care una dintre părţi să nu vrea. Adică exact stadiul în care ne aflăm acum.

Adevărul este că, până când cetăţeanul din Republica Moldova nu va conştientiza că unirea nu înseamnă că va pierde o ţară ci, din contră, că va câştiga una mai mare, până atunci nu se va putea face absolut nimic. Statalitatea Republicii Moldova e o formă fără fond menită a menţine acea zonă la un statut de no man’s land. Cetăţenii de-acolo ar trebui doar să se raporteze critic la ceea ce se întâmplă acum în ograda lor: de condus îi conduce o tută soroşistă second hand, după ce-au fost conduşi de turbaţi pro-ruşi la fel de second hand. Acum, ca rol de influenceri majori văd că sunt toate scursurile de pe-aici gen Rizea, Dănileţ s.a.m.d. Le place oare moldovenilor situaţia asta? N-o să mai insist cu demonstraţiile. Opţiunile raţionale le ştim şi n-avem de ce să le demonstrăm deoarece nu ele sunt cele care împiedică procesul.

Mai sunt câteva zile până la Ziua Naţională, o zi amară pentru noi deoarece constatăm că din nou suntem împinşi precum pionii, într-o aventură militară inutilă şi ticăloasă. Totul sub stindardul unei false uniri care ni se promite în van. Pe ambele maluri ale Prutului, aceeaşi ceţă neagră şi groasă ne afundă în prostia din care nu ne mai revenim. Păcat de ţară, păcat de noi.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real, daţi subscribe canalului noastru de Telegram!

Un cometariu

  1. Dacă am accepta unirea cu Basarabia, Ungaria ar crede că e indreptățită să ceară Ardealul. Am câștiga pe de-o parte si am pierde pe de cealaltă. Eu personal nu mi-aș dori unirea cu Basarabia. Cei care sunt astăzi cetățeni ai Republicii Moldova nu simt nimic pentru România, nu simt că este țara mama, pt ei nu am fost nimic altceva decât o punte pt a pleca in țările din vest.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *