CUM E VIAȚA CU BOLI PSIHICE

Dincolo de imaginea proiectată, doi kilometri mai sus și la dreapta față de fațada socială pe care o afișez, trăiesc o sentință grea și plictisitoare, o realitate pe care majoritatea oamenilor n-au puterea să și-o recunoască. Sunt captiv într-un paradox spațio-temporal închis, într-o permanentă noapte de duminică, în așteptarea unei zile de luni care nu vine niciodată.

Trăiesc mereu aceeași noapte fără semnalmente, fără aspecte notabile, o liniște îmbrățișată de o ceață imobilă în care sunetele sunt suficient de înăbușite încât devin aproape imperceptibile. Trăiesc într-un gol… o pierdere completă de valoare și sens. Sunt înconjurat de fețe care nu exprimă nimic, într-o zarvă permanentă în care nu disting cuvintele din spatele urletelor.

Oamenii au senzația că bolnavii se sinucid de tristețe, dar nu-i așa. Sunt atât de secătuiți pe dinăuntru încât pierd legătura cu umanitatea și nu mai pot simți nici măcar durerea cum se cuvine. Deconectarea te face să te simți mort cu mult înainte de a alege moartea. Realitatea celor din jur nu înseamnă nimic pentru un bolnav psihic și, de aceea, nu există o corelare directă între statutul sau posibilitățile materiale ale unui depresiv și gradul său de depresie. Boala te lovește dincolo de rațional, în aceeași măsură sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, talentat sau incapabil, urât sau frumos. Pentru boală nu contează cine ești.

Jumătate din timpul meu este petrecut încercând din răsputeri să ajung în cealaltă jumătate din timp. Mă forțez să trăiesc ca să nu mor. Trag de timp și încerc să ignor cât mai tare ce simt, dar mai ales ce nu simt. Când ajungi la nivelul la care sunt eu, anhedonia devine cel mai mare dușman. Nu fac nimic de plăcere și nu-mi place nimic din ceea ce fac. Exist și atât. Pentru mine nu mai există entuziasm, dar mă forțez să particip la viață și îmi distrag atenția cu orice găsesc la îndemână. E singura soluție încropită care funcționează. Fac sex pentru plăcerea altora, nu pentru a mea. De cele mai multe ori mi-e foarte greu să termin. Trebuie să mă concentrez pe plăcerea partenerei. Altfel activitatea ar fi lipsită de sens pentru mine.

De-a lungul vieții am încercat de toate, de la pastile antidepresive, psihoterapie, alcool, sex, droguri, infidelitate, mâncare, viteză, violență și sado-masochism. Trebuie să amplific totul la 400% ca să simt ceva. Nimic nu e niciodată suficient. La psihoterapie sunt foarte enervant și laconic. Mă plictisesc repede. Psihologii sunt atât de ușor de mințit. Înveți repede cum s-o faci ca să scapi de gura lor. Pastilele te deconectează și mai rău. Vin la pachet cu exact aceleași efecte secundare pe care le are și boala: lipsă de apetit sexual, lipsă de entuziasm pentru orice, lipsă de creativitate, tulburări de percepție.

Trebuie să hotărăsc de fiecare dată conștient că vreau să trăiesc. Am fost obligat să renunț la multe din apucături pentru că o parte nu mă ajutau, iar dependențele mă omorau sau îmi aprofundau depresia. A trebuit să-mi impun cumpătarea. Mimez inteligența și mă prefac că am memorie. Memoria mea e făcută praf. Trăiesc într-o pastă gri în care nimic nu e remarcabil, iar consecința este că nu țin minte multe lucruri. Nimic nu contează suficient de mult încât să-mi rămână în cap. E enervant atât pentru mine cât și pentru cei din jur. Trebuie să mă prefac că-mi amintesc lucruri importante pentru ei, ca să nu-i rănesc.

Am zile bune în care mimez viața, simulez că sunt un soț sau un prieten bun și încerc să-mi fac datoria față de cei dragi. De obicei nu vreau să văd pe nimeni, chiar și când știu că suferă de pe urma absenței mele. Îmi dau seama că trebuie totuși să-i păstrez aproape pe cei dragi și mă forțez să-i caut și să-i țin aproape. Depun efortul minim. Sunt mult prea mizantrop. Îmi impun să-i suport pe cei din jur, dar nu reușesc mereu. Oamenii suferă din pricina lipsei mele de implicare. Au senzația că e vina lor, că nu-mi sunt suficienți. Nu-mi sunt, dar nu-i vina lor. Încerc mereu să le explic că problema e la mine. Unii plâng, alții obosesc și renunță. E și normal. Așteaptă să moară de sete lângă un izvor secat.

La petreceri beau mult, dar la cât de rar mă duc… nu-i bai. Prietenii îmi spun că nu par beat niciodată. Asta pentru că nu-mi permit niciodată să pierd controlul. Oricât de mult aș bea sau orice aș trage pe nas trebuie să rămân mereu suficient de lucid încât să evit umbra ștreangului din camera alăturată. În celelalte zile fac orice ca să-mi amuțesc gălăgia interioară. Conduc noaptea pe autostradă, când la chitară, pictez, scriu, mă joc pe computer, trag cu arme de foc, caut hobby-uri noi, repar lucruri. Și la astea am început să renunț treptat pentru că nu mă mai satisfac și nu mai am răbdare. Nu mai am răbdare nici să fac bani. Insomniile au devenit mai cumplite odată cu vârsta și durează din ce în ce mai mult.

Realitatea este că trebuie și mă forțez în fiecare zi să fiu un om lucid și responsabil. Luciditatea nu vine de la sine ca la ceilalți. Sunt distant în mod calculat. Trebuie să-mi reamintesc de zeci de ori pe zi că nu am voie să mă port aiurea cu cei din jur pentru că am eu o problemă. Cu toate astea nu reușesc întotdeauna. Realizez de multe ori prea târziu că m-am răstit degeaba la cineva pentru că n-am răbdare cu nimic și nimeni. Înțeleg uneori prea târziu că am ignorat pe cineva doar pentru că eram preocupat să-mi amuțesc gălăgia din mine. Trebuie să-mi cer scuze, să împachetez răspunsurile conștient, să-mi aleg cuvintele cu grijă, să îmi amintesc ce s-a întâmplat și să încerc să corectez neînțelegerile. Poate de aceea sunt foarte tăcut în viața reală și nu prea inițiez conversații. Prefer să scriu fără filtru.

Uneori mă întreb de ce nu mă divorțează nevastă-mea. Alteori îmi compătimesc prietenii pentru ceea ce suportă de la mine. Sunt rece, nevolnic, ascuțit la vorbă, distant și cinic. Sunt o personalitate austeră, un suflet sărac. N-am suficientă răbdare. Sunt neproductiv. Mi se pare incredibil că s-au îndrăgostit atâtea femei de mine în viața asta. Uneori le judec pentru asta, ca și cum faptul că m-au iubit le-ar face proaste. Cum poți să iubești așa ceva? Pe urmă realizez că nu-i vocea mea și că nu sunt în măsură să mă judec atât de aspru. Nu știu niciodată cine vorbește în mine. Sunt eu sau boala? Trebuie să-mi amintesc că jumătate din ce simt nu este adevărat și că am o percepție complet deformată.

N-am lovit în viața mea o femeie sau un copil, dar simt că sunt mereu la un pas de a provoca suferință emoțională. Mi-e frică să pierd controlul și stratul ăsta de control, pe care sunt forțat să-l aplic mereu, e ca o pătură aruncată pe corzile pianului. Înăbușe orice melodie ai vrea să cânți. Seacă autenticitatea din orice interacțiune. Nu-i vina nimănui pentru ce sunt și, oricâte povești lacrimogene aș vărsa, nimic nu-mi schimbă realitatea. Urăsc cerșetoria și șantajul emoțional. Urăsc sentimentalismele și sufletul de vioară. Sunt singura ființă responsabilă pentru mine. Detest plângăcioșii care aruncă mereu vina pe împrejurări sau pe alții. Dacă rămân vreodată singur, știu că mi-am făcut-o cu mâna mea. Că am ars toate lanurile și am otrăvit fântânile din nemernicie sau prostie. Detest oamenii care îi trag și pe alții în mizeria lor sau care își găsesc mereu scuze în chestii de-astea. Boala psihică nu înseamnă mișelie. Poți alege să nu fii bestie și să nu-i tragi și pe alții în scârnă. Poți respecta viața chiar și când n-o respecți pe a ta.

Odată m-a întrebat un prieten dacă am fost vreodată fericit. Dacă știu ce înseamnă fericirea, dacă am abilitatea să o simt. N-am știut ce să-i răspund. Am descris ce conține raftul în care țin eu lucruri mai de preț. Conține crâmpeie… fața neveste-mii dintr-o zi însorită de vară, o mână delicată pe pieptul meu, un puf ridicat pe o piele fierbinte, un moment înghețat în timp în care îmi îmbrățișam un prieten, un colț de ureche lipită de obrazul meu, un sforăit într-o noapte când ascultam somnul cuiva pe întuneric, un miros într-o fracțiune de secundă, o pată de lumină cu hohote de râs pe care nu știu de unde să le iau, un bot umed de câine, apa rece a mării, o frunză întrată pe trapă în mașină, o lună plină sub care ne îmbrățișam de frig, o coamă de cal, o goană pe câmp. Cam astea ar fi momentele cele mai apropiate de definiția cerută. Știu, e cam abstract. Un sertar cu cioburi de amintiri, fără timp sau localizare în spațiu. Nu știu dacă asta e fericirea sau ce înseamnă ea pentru alții. Știu doar că, de-a lungul vieții, am iubit de mi-a stat inima în piept și-am suferit de mi-a pornit la loc. Să fi fost fericire?

Sunt momente atât de puține încât mi-e teamă că le voi uita și pe astea. E în natura bolii să te îndepărteze de lumină și să te cufunde în ea cât mai mult. Voi uita treptat tot ce mă alcătuia pe mine și tot ce mă făcea cine sunt. Nu știu cum să explic… . Mă voi uita pe mine. Singura certitudine pe care o am este că îi voi pune capăt cu mult înainte să ajung o stafie înveninată care bântuie o realitate complet necunoscută. Că se va întâmpla peste un an sau zece, contează mai puțin. Nu mă sperie. Până atunci mă văd obligat să-mi fac exercițiile în fiecare zi… să mă forțez să-mi amintesc crâmpeie de fericire, să mă forțez să trăiesc momente noi, să încerc din răsputeri să mă port cu respect și considerație față de ceilalți, să mă țin de promisiuni chiar și dacă detest să fac anumite lucruri. Mă forțez să mă mișc, să nu mă las descurajat de eșecuri, să peticesc cum pot găurile pe care le dau fără să vreau în ceilalți. E un efort din ce în ce mai mare. Astea sunt exercițiile calistenice pe care trebuie să le repet în fiecare zi. E și asta o rutină… cam sinistră, dar nu pot fără ea.

N-am scris cele de mai sus ca să vă stârnesc compasiune și, dacă o simțiți câtuși de puțin, vă disprețuiesc mai tare pentru asta. În măsura în care mai am abilitatea de a simți ceva la intensitatea necesară pentru a se califica drept dispreț. Nu-mi trebuie mila și nici sfaturile voastre. Am scris cele de mai sus în ideea că poate mai interacționați cu alți oameni care suferă și poate vă ajută să înțelegeți mai bine prin ce trec. Poate aveți copii, soții, prieteni sau colegi și vreți să înțelegeți de ce meritați un dos de palmă peste gură când le spuneți să nu mai fie triști că n-au de ce. Poate vă ajută să pricepeți ce eforturi fac unii de dragul vostru, doar pentru că vă suportă, și ce reacție vor avea când le spuneți că sunt patetici, prea dramatici, sălbatici sau că exagerează. sursa: estebine

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

66 de vizualizări
loading...
Subscribe
Notify of
guest
1 Comment
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai votate
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile