Ascultându-l pe Ţuţea: „Marx era un onanist!”

Una dintre marile binecuvântări aduse de 1989 a fost redescoperirea lui Petre Țuțea, marele gânditor pe care comunismul l-a ținut sub obroc. O evocare de Dan Ciachir.

Din strada Brezoianu pleacă perpendicular pe grădina Cişmigiului patru sau cinci „intrări”, a doua dintre ele numindu-se chiar Intrarea Brezoianu. Pe stânga acesteia se înşiră doar câteva clădiri, toate blocuri elegante şi trainice, construite în perioada interbelică. Ultimul are două scări şi la intrarea uneia dintre ele a fost aşezată, în anii din urmă, o placă de marmură care aminteşte că acolo a locuit Constantin-Titel Petrescu, ultimul preşedinte al Partidului Social-Democrat, care s-a opus fuziunii cu comuniştii, fapt pentru care a fost întemniţat. În acelaşi bloc a locuit, până la refugierea în Occident, în 1960, Petru Dumitriu, scriitor aşezat în preferinţele mele îndată după I.L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale. Iar într-un apartament de la cealaltă scară, situat la etajul întâi, l-am văzut şi l-am auzit pentru prima oară pe Petre Ţuţea, în 1969. „Marx era un onanist” – au fost cuvintele rostite înainte de a se întrerupe o clipă ca să dea mâna cu mine, care îi eram prezentat de gazdă. Mi-a întins-o afabil, dar fără să mă ia în seamă, preocupat să îşi continue gândul care se torcea cu repeziciune, impetuos. Atunci i-am observat craniul pleşuv şi imens şi i-am remarcat ochelarii cu rame groase şi rudimentare, ieftine.

În acel an, 1969, eram elev în clasa a douăsprezecea şi deja băteam redacţiile revistelor literare: apucasem să public poezii, de vreo două ori, în „Luceafărul”, în „Tomis” şi în „Amfiteatru”, a cărui redacţie se afla tot pe strada Brezoianu, colţ cu actualul Bulevard Regina Elisabeta, unde se găseşte acum un McDonald’s. În aceleaşi birouri de la etajul doi al clădirii îşi avusese redacţia „Naţiunea” lui G. Călinescu. Pe culoarele revistei „Amfiteatru” am făcut cunoştinţă cu un tânăr dramaturg, cu cinci ani mai mare decât mine, care tocmai debutase cu un volum de piese intitulat suprarealist – era epoca de liberalizare dinainte şi de după invazia sovietică în Cehoslovacia – Butoiul lui Diogene şi Mica publicitate. Îl chema Mihai Neagu, la care îşi adăugase un Basarab, şi, după ce ne-am împrietenit, am aflat că fusese botezat de Regina Elena în 1946; de aceea îl chema Mihai. Tatăl său, pe atunci un urolog de renume, Valentin Neagu, fusese medicul Palatului Regal. Mama lui Mihai Neagu, o femeie de mare fineţe, era şi ea conferenţiar la Facultatea de Medicină. Cei doi părinţi ai dramaturgului, care mai avea un frate – va deveni şi el medic –, se despărţiseră, iar Mihai locuia cu maică-sa în apartamentul de pe Intrarea Brezoianu. Amândoi părinţii însă, şi lucrul acesta aveam să-l aflu peste un deceniu sau două de la o soţie de medic, continuau să ajute cu tratament şi medicamente foşti deţinuţi politici.

În 1969, Petre Ţuţea avea 67 de ani, era la fel de masiv şi impunător ca în 1990, când a început să fie văzut la televizor, şi locuia într-o odăiţă de pe Ştirbei Vodă dintr-o casă care s-a demolat – era chiar peste drum de Biserica „Cuibul cu barză” –, odată cu întreaga arteră, în anii ’80. L-am condus în câteva rânduri până la intrarea în curte, însă nu i-am călcat niciodată pragul. Parcă-l aud: I-am spus lui Zaharia Stancu – care era preşedintele Uniunii Scriitorilor –, Coşbuc a scris o poezie, „Noi vrem pământ!”, eu o să scriu alta, dragă Zăricuţă, „Eu vreau closet!”… După un număr de ani, Ţuţea a primit o mică garsonieră la mansarda unui bloc de opt etaje, construit după război, pe strada Şipotul Fântânilor, care coboară tot din strada Brezoianu spre Cişmigiu.

În Intrarea Brezoianu, Petre Ţuţea venea aproape zilnic la masă, servit chiar de stăpâna casei, care i se adresa cu domnule profesor – şi ţin minte că (fusesem şi eu oprit la cină) înfuleca o bucată de răcitură şi se întrerupea des să vorbească. Tot acolo i se făcea şi un tratament cu injecţii. Hainele – costum şi cămaşă fără cravată – îi erau foarte curate, dar aproape ponosite. Avea un mic ajutor ca membru al Fondului Literar şi chiar fusese publicat de câteva ori în „Familia” de Alexandru Andriţoiu. L-am surprins uneori mâncând în lungul bufet-expres de la Sala Palatului. În perioada când era primit şi îngrijit cu atâta căldură şi solicitudine în casa lui Mihai Neagu şi a mamei sale, Petre Ţuţea era aproape un necunoscut. Nu pot uita, atunci când trecea prin dreptul său silueta uşor gârbovită a lui Ţuţea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor, privirea dispreţuitoare a lui Eugen Jebeleanu. În fiece seară, la masa lui, în colţul de la intrare, poetul trona – era vicepreşedinte al FDUS – îmbrăcat în haine elegante negre, cu nelipsita ţigară de foi în mână. După recepţiile la care trebuia să fie prezent, Jebeleanu venea aici cu instinctul omului deprins din tinereţe cu cafeneaua. Şi este iarăşi interesant că Ţuţea nu îşi vorbea cu alţi doi oameni de stânga, trecuţi şi ei prin închisoare – N. Carandino şi Leon Kalustian. Am constatat faptul acesta – eram de-acum student – în barul de la parterul hotelului „Athénée Palace”, unde iniţial mă dusese tot Mihai Neagu şi unde servea un chelner excepţional, anticomunist mărturisit, care nu numai că le făcea credit lui Ţuţea şi altor câţiva intelectuali ca el, dar sunt convins că uneori acoperea consumaţia din propriul buzunar. Aici, în barul şi hotelul de la „Athénée”, în anii ’73-’74, scriitorii şi intelectualii încă se mai adunau pe culori politice. Negociindu-se atunci nişte voturi la Uniunea Scriitorilor, l-am auzit fără să vreau pe fostul ţărănist N. Carandino: „Eu garantez pentru paişpe băieţi verificaţi; toţi cu pension!” (care adică făcuseră puşcărie).

În 1972 aveam de scris un articolaş pentru un număr din „Viaţa Românească” consacrat lui Camil Petrescu. Subiectul: pamfletele lui G.D. Ladima şi pamfletul în general. L-am întrebat pe Petre Ţuţea ce este pentru el pamfletarul. A stat câteva clipe concentrat, apoi mi-a răspuns: „Pamfletarul este un scafandru care plonjează în straturile cele mai adânci ale societăţii pentru a se întoarce de acolo încărcat de mâl, murdării şi dejecţii pe care le expune publicului”.

Petre Ţuţea a fost poate singurul om pe care l-am cunoscut, în epoca dictaturii comuniste, care spunea cu voce tare tot ceea ce credea. Nu se codea niciodată, nu se ruşina de convingerile sale. L-am revăzut de câteva ori după cutremurul din 4 martie 1977. Povestea fără nicio teamă cum fusese reţinut câteva ore de Securitate şi anchetat… pentru trafic de valută. Parcă-l aud: „Iată-mă şi bişniţar la 75 de ani!”. Era în toiul „afacerii Goma” şi Stăpânirea voia să-l intimideze.

În anul acela, sau cu un an înainte, am trăit un moment cu Petre Ţuţea atât de semnificativ pentru personalitatea sa. Eram, ca şi alţi tineri, îngăduit – pentru că acesta este cuvântul potrivit – în restaurantul Casei Scriitorilor, unde seară de seară era nelipsit Eugen Jebeleanu. Împreună cu un prieten, având ceva bani la noi şi un pachet de ţigări americane, ne-am instalat la o masă şi am cerut o sticlă de vin şi inevitabilele fripturi de porc. Restaurantul era ocupat pe sfert: Eugen Jebeleanu se plictisea în colţul lui, mai erau muşterii la vreo două mese, între care una la care se afla Petre Ţuţea. Un prozator care publicase puţin, un boem, care s-a prăpădit acum câţiva ani, tânăr şi solid pe atunci, a venit să ne caute pricină; era afumat. S-a aşezat nepoftit lângă noi, apoi a luat din pachet o ţigară, şi-a aprins-o, după care, crescendo, a început să îşi desfăşoare acel amestec de joc şi harţă agresivă. De la locul lui, Jebeleanu savura încântat scena. Când era aproape să mă lovească, s-a auzit glasul tunător al lui Ţuţea, care se ridicase de la locul lui şi venea înspre masa noastră: „Cutare! Dacă vrei să te baţi, bate-te, mă, cu mine, că eu am mai mâncat bătaie şi la Aiud, şi la Ocnele Mari…”. Prozatorul a încremenit ruşinat, Jebeleanu a întors privirea în altă parte, iar Ţuţea nu a mai spus decât: „Ciachir şi prietenul tău! Vă rog să veniţi la masa mea!”.

Altădată, în acelaşi an ’76 sau ’77, tot la Casa Scriitorilor, eram împreună cu acelaşi prieten şi cu iubita sa, o fată foarte frumoasă, care urmase Liceul German. Atunci l-am auzit pe Ţuţea vorbind nemţeşte, înseninat ca niciodată de dialogul cu acea tânără – o chema Nineta –, care era şi foarte inteligentă. Glasul lui Ţuţea nu mai era tunător, ci moale, catifelat; tonul nu-i mai era apodictic… Eram prea tânăr să înţeleg ceea ce îmi recomandase o dată pe ton de aforism: „Dacă vrei să fii fericit şi fără griji, trăieşte cât mai mult timp între femei”.

Dar din tot ceea ce am auzit de la Ţuţea nimic nu mi s-a părut mai semnificativ ca următorul apolog. Se afla împreună cu Eliade, Cioran şi Curzio Malaparte la o masă din restaurantul „Modern” – devenit după război restaurantul „Berlin” – de pe strada Sărindar. Discuta în contradictoriu cu primii doi. Contradicţia se adâncea, devenea pătimaşă şi părea insolubilă. Exasperat, Malaparte i-a întrerupt cu următoarele cuvinte (convorbirea se purta în franceză): „Chacun de vous est un intellectuel, mais tous ensemble – rien!” (Fiecare dintre voi e un intelectual, însă luaţi laolaltă nu sunteţi nimic).

După intrarea României în război, Curzio Malaparte i-a mărturisit lui Ţuţea că este fascinat de originalitatea noastră ca naţie, întrucât proclamaţia lipită pe zidurile Chişinăului în vara anului 1941 începea cu „Fraţi Români, Armatele Majestăţii Sale Regelui Mihai I v-au eliberat din robia bolşevică!” şi sfârşea cu „Cine iese pe stradă după orele 10 seara va fi împuşcat fără somaţie!”.

Elocinţa lui Ţuţea era învelită într-un limbaj proaspăt şi plastic; îi plăcea să vorbească, însă nu se asculta vorbind. Iată una dintre comparaţiile sale memorabile: coroana de flori trimisă sau adusă de Nicolae Malaxa la înmormântarea lui Nae Ionescu era „înaltă cât o sondă”.

Idiosincraziile lui erau senine şi lapidare. Nu-i plăcea deloc Brâncuşi („un ţăran decadent”), nici Maria Tănase („o ţigancă urlătoare”), iar când a apărut un tom masiv intitulat Dicţionar de idei literare, Ţuţea l-a căinat cu inflexiuni tânguite pe autor: „Bine, mă, da’ ăsta, săracu’, nu ştie că ideile n-au cum să fie «literare»?!”.

Ateu în tinereţe, Ţuţea devenise ulterior un credincios fervent. Deşi nu fusese niciodată avut, povestea cât de mult îl impresionase predica unui preot, în 1945, într-o biserică din Bucureşti, care arătase că bogăţia nu este un păcat. Sursele sale teologice erau prevalent catolice; perspectiva lui fiind cu precădere politică chiar şi în acest domeniu. Deşi era un regăţean get-beget, iubea cu patimă Ardealul, spunând că „Transilvania valorează cât o sută de Basarabii”. În răspăr cu opiniile curente, susţinea că în 1940, cu toate cesiunile teritoriale, Regele Carol al II-lea alesese soluţia cea mai bună, „conservând o idee platonică de România”. Întrebându-l odată dacă se considera un elitist, mi-a răspuns pufnind: „Cum să fiu, mă, elitist, când mă simt atât de legat de canalia asta de popor!?…”.

În tinereţe împărtăşise cu patos, pentru scurtă vreme, ideologia stângii. Când venea vorba de acest episod, invoca o butadă atribuită lui Alexandru Vaida-Voievod, dar aparţinând în realitate unui om politic suedez: „Dacă până la 30 de ani n-ai fost de stânga, înseamnă că nu ai inimă, dar dacă după aceea n-ai fost de dreapta, înseamnă că nu ai cap”.

Eram strânşi vreo şapte-opt inşi în jurul lui Ţuţea în barul hotelului „Union”. Cineva a spus că Europa liberă este un post care face propagandă tendenţioasă. Ţuţea a ripostat cu un elogiu, arătând că Europa liberă este unica sursă de informaţii reale pentru cei aflaţi în sfera de ocupaţie a Uniunii Sovietice. Nu l-a uitat nici pe Churchill, care avusese încă din anii ’40 ideea dirijării ştirilor spre Estul Europei, concomitent cu începutul Războiului Rece. Spre deosebire de alţi oameni trecuţi prin închisoare, era stenic şi optimist şi îşi punea nădejde în tehnologia militară americană: „O să vedeţi voi, mă, ce-or să le facă ăştia ruşilor!”.

Obişnuit să fie abordat cu „domnule profesor”, un tânăr a făcut greşeala să i se adreseze cu „maestre”. Riposta a venit după o pauză de elaborată consternare: „I-auziţi, mă, cum îmi zice mie băiatu’ ăsta… Parc’aş fi chelner sau frizer!”.

Un scriitor din provincie care auzise de faima lui s-a dus la braseria „Union” să-l asculte. Fascinat de elocinţa şi de imensul său craniu pleşuv, a plecat după două ceasuri de-acolo convins că în Petre Ţuţea… se reîncarnase Socrate.

În toamna lui 1985, i-am invitat pe Ţuţea şi pe doi publicişti care-i erau foarte devotaţi, la braseria hotelului „Bucureşti” – unul dintre cele mai bune restaurante de pe atunci. S-a întâmplat să servească un chelner, un om încă tânăr, care lucrase la „Capşa”; îl ţineam minte din vremea când eram student. Sunt convins, după cum a servit, că Ţuţea nu era pentru el un necunoscut. Abia atunci am descoperit, în filozoful care se luptase cu sărăcia, un autentic om de lume, deprins cu limbajul restaurantelor de lux şi cu serviciul lor ireproşabil. Cred că tot atunci ne-a povestit cum l-a descoperit pe Bacovia, în 1945, când a devenit director în Ministerul Economiei Naţionale. „Am văzut că am în subordine pe unul, Gheorghe Vasiliu, şi am cerut să vină până la mine în birou. Când mi-am dat seama cine este, i-am spus:

– Dumneata te duci acasă şi nu mai vii…

– Adică mă daţi afară, domnule director?

– Nu mai vii decât să-ţi încasezi salariul în fiecare lună. În rest, stai acasă şi scrii poezii, pentru că eşti un mare poet.”

Poate prin analogie cu atmosfera din restaurant, ne-a povestit ceva despre anul petrecut la Moscova, în 1940, ca diplomat, de recepţiile de acolo şi de dialogurile cu Anastasie Mikoian… La desert, ţin bine minte că a fost foarte satisfăcut că aveau Krantz, o prăjitură pe care dorea s-o mănânce şi pe care Iancu, chelnerul, i-a adus-o imediat. Ne-a vorbit şi de Sanda Tătărăscu, fiica fostului premier, pe care ştiam că o frecventează de multă vreme.

Atunci, în toamna lui 1985, cred că am stat mai mult cu Petre Ţuţea, pentru penultima oară. Deja interesul pentru persoana lui se lărgise. Oamenii care călătoreau în străinătate şi ajungeau la Paris sau în Statele Unite erau întrebaţi de către Cioran sau de Mircea Eliade ce face Ţuţea.

Peste patru ani se prăbuşea comunismul. Îndată după aceasta, Petre Ţuţea era cunoscut de publicul larg. În vara lui 1990, mi se pare că în ultima zi din august, am urcat pentru prima oară în garsoniera lui din Şipotul Fântânilor. Scrisesem în „Cuvântul” un articol despre el şi mi-a trimis vorbă să mă duc să-l văd. „Bine, mă, trebuie să-mi spună alţii de articolul ăla? Stai jos şi citeşte-mi-l tu!”. Am vrut s-o fac, dar după primul paragraf m-a întrerupt şi mă întrerupea apoi mereu. Se simţea bine, în odaie era curat şi el, în pofida vârstei, era primenit şi bărbierit, aşezat pe divan, mai degrabă întins decât rezemat. Mă simţeam şi eu nespus de bine. La un moment dat a sunat factorul, care părea un obişnuit al casei, şi a adus un onorariu de aproximativ o mie de lei de la o revistă. După ce i-a lăsat poştaşului un bacşiş frumos, Ţuţea m-a rugat să deschid şifonierul care umplea strâmta încăpere şi din buzunarul de la piept al paltonului să scot un portofel în care trebuie să fi fost câteva mii de lei. „Acum am şi eu bani, mă!” A pus bancnotele abia primite în portofel – lăsând pe masă o sută de lei – şi m-a rugat să pun portofelul la locul de unde îl luasem. Am făcut ceea ce îmi ceruse şi m-am reaşezat pe scaun. Atunci am văzut că ţine în mână suta oprită: „Iar suta asta te rog s-o iei tu şi să-ţi cumperi cu ea bomboane pentru articolul ăsta frumos pe care l-ai scris. Că eu ştiam de el, mă!”.

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

https://barikada.ro/