Frustrările unor emigranți dezrădăcinați

De la „Puie Monta” la „Muie PSD”

Emigraţia este boala unei naţiuni. Ştii cât de bolnavă e o naţiune după numărul emigranţilor săi. Ţinând cont de această realitate crâncenă, am putea constata că România e mai bolnavă decât Siria. Este concluzia superficială pe care suntem tentaţi s-o punem privind doar parţial realităţile.

Mie misterul emigraţiei mi-a fost dezvăluit la supermarket. Aţi stat vreodată să urmăriţi modul în care cumpără românii? Încercaţi să vă uitaţi în coşurile celorlalţi şi, mai mult, urmăriţi modul în care oamenii trag produsele de pe rafturi. Veţi observa un stil compulsiv, un instinct de-a cumpăra tot. Nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată mai mult de-o pungă de orez. La asta mă gândeam în momentul în care observam perplexat cum o bătrână punea în coş nu mai puţin de douăzeci de pungi de orez. Orez din acela comun, din care se face pilaf. M-am gândit că o avea vreun magazin pe undeva pe la ţară şi cumpără la promoţie. Asta până când l-am auzit pe soţul ei întrebând-o: „Nu e cam mult orez?”. Răspunsul ei a venit natural: „Lasă să fie, să nu rămânem fără!”. Acest „să nu rămânem fără” e cheia întregului mister.

Un deceniu România a trăit spaima de „a rămâne fără”. Fie că era vorba de ulei, zahăr, pâine, carne sau orice altceva. Criza anilor 80 ne-a marcat profund. Am putea spune că acea frică de a „nu rămâne fără” se traduce acum în profitabilitatea extremă a supermarket-urilor. Teama de criză o avem în inconştient şi mişcările pe care le facem sunt consecinţa acesteia.

La fel stau lucrurile şi cu emigraţia. De fapt sunt chiar mai grave. România a avut statut de colonie penitenciară pentru aproape jumătate de secol. A traversa graniţa era o aventură chiar şi în cazul statelor din lagărul socialist. La Occident nici nu se putea măcar visa. Era un teritoriu interzis, deschis doar nomenclaturiştilor şi odraslelor acestora, din nefericire doar o pată neagră pentru noi, ceilalţi. Existau, desigur, fericiţii care-aveau câte-o rubedenie pe-acolo şi care puteau spera, dincolo de coletele burduşite cu tot felul de junk-uri fascinante pentru noi, la o ieşire în paradisul interzis.

Toată această frustrare ne-a făcut pe noi, ca naţie, să acţionăm la fel de compulsiv ca bătrânii din supermarket atunci când e vorba de trecerea graniţei. Am rămas cu aceeaşi imagine idilică a occidentului paradisiac, unde totul e lapte şi miere şi, parcă dintr-o „răzbunare a puşcăriaşului”, părăsim compulsiv ţara. O facem cu speranţa de mai bine şi, culmea, chiar dacă totul ne dovedeşte că e rău, rămânem acolo din ruşinea de a nu ne întoarce învinşi acasă. Cum poţi să te întorci sărac din paradis? E ceva de neconceput să nu reuşeşti acolo unde totul, dar absolut totul, e lapte şi miere. Înseamnă că e ceva e în neregulă cu tine.

În fapt nu-i nimic în neregulă şi nici Occidentul nu s-a schimbat. Doar diferenţele dintre aici şi acolo s-au micşorat, astfel încât probabilitatea de a te întoarce „bogat” de-acolo e din ce în ce mai mică. Ce însemna „bogat” acum două decenii? O maşină care abia-şi târâia tablele, luată cu banii de-un salariu modest, era regina şoselelor aici unde, bătrâna Dacie, abia-şi mai căra oasele. O pereche de blugi, asortată cu geaca de rigoare, câteva tricouri şi „adiadaşii” originali, toate acestea te propulsau în vârful societăţii şi în admiraţia tuturor. Ceea ce obţineai atunci în Occident poţi obţine şi-acum. Problema e că, la fel de facil, poţi obţine aceste „simboluri ale bunăstării” şi-aici.

Fac parte dintre cei care-au trăit ambele experienţe. Am avut intenţia, la fel ca mulţi alţii, să emigrez, chiar am făcut-o o perioadă de timp. N-am dat greş acolo, ba dimpotrivă. Ăsta-i motivul pentru care acum duc o existenţă oarecum nomadă, într-un du-te-vino perpetuu. Cu toate că n-am revenit îngenuncheat, pot spune că atunci am simţit deplin privirile întrebătoare ale apropiaţilor care, mai direct, mai pe ocolite, nu se lăsau până nu mă întrebau „ce s-a întâmplat, de ce te-ai întors?”. Răspunsul meu, invariabilul „nu mi-a plăcut, acolo nu-i bine”, trezea ori suspiciuni, ori zâmbete răutăcioase. „Te-ai întors, distrusule?”, păreau a spune duşmanii. „Dacă n-ai fost în stare să reuşeşti nici măcar acolo unde-i simplu, ce crezi c-o să faci aici?”.

Da, am trăit şi „coşmarul reîntoarcerii învinsului”, dar şi uimirea celor care, văzându-şi bănuielile spulberate, trăgeau din nou concluzii aiuristice: „Ăsta e nebun. Are bani să facă tot ce vrea şi s-a întors în mizeria asta!”. Pot spune că ştiu de la A la Z cam toate stările prin are trece un emigrant. De-aceea privesc cu compasiune modurile „triumfaliste” ale celor care se-ntorc din concediu. Strâng bani un an de zile, fac foamea şi suferă acolo pentru a le demonstra celor de-acasă că totul e bine, e mai bine decât şi-ar putea imagina oricine. Este „fake life”-ul pe care şi-l asumă, iar de partea aceasta a baricadei e minciuna ridicată de societate la nivel de axiomă.

Dacă staţi şi priviţi cu admiraţie într-acolo, faceţi un efort şi încercaţi să vedeţi lucrurile de-aproape. Priviţi hoardele de muncitori români ieftini care lucrează în construcţii în Italia şi care trăiesc pe sub podurile din afara Romei. Ăştia sunt „fericiţii” care vin în ţară c-o pereche de blugi noi şi cu adidaşi chinezeşti pentru care-au muncit un an şi-au făcut foamea în ultimele două luni. „Inginerii” din Spania care fac munci necalificate şi sunt „fericiţi”, agricultorii low cost care trăiesc din plin paradisul într-o de sclavie inferioară calitativ celei din antichitate. Cei care-s mai ajunşi dau mai mult de jumătate din leafă pe o chirie discutabilă, „clasa medie emigrantă” optimizează chiria înghesuindu-se alături de mai multe familii într-un apartament ca vai de el, în timp ce săracii îşi adorm între cartoane iluzia „vieţii mai bune” şi ruşinea de a se întoarce învinşi în ţară.

Dacă veţi privi însă şi mai de aproape, trecând de greutăţile emigrantului român, veţi înţelege că şi acolo, sub stratul de polei, problemele sunt grave. Sistemul de sănătate atât de lăudat de-aici este, în realitate, unul la fel de putred. Într-adevăr, unele spitale arată mai bine decât ale noastre, dar ce folos dacă trebuie să aştepţi luni de zile până să-ţi vină rândul? Ce folos că după ce aştepţi o eternitate în final nimereşti pe mâna unui medic prost şi nu poţi face nimic? Dacă nu-ţi convine trebuie să te duci la privat şi-acolo, ca să te primească, probabil că trebuie să-ţi donezi un organ. Ca să ridici tu pretenţii să fii văzut sau operat de vreun profesor universitar, nici vorbă! Protocolul e cât se poate de clar şi dacă n-ai noroc îţi vezi zilele scurtate cu fiecare vizită la medic. Atunci începi şi-ţi pui întrebarea: „oare nu era mai bine acasă, unde puteam să merg la orice medic vreau?”. Dar, desigur, instinctul de-a scăpa de „haosul ordonat şi reglementat” de-acolo e imediat inhibat deoarece, nu-i aşa?, nu te poţi întoarce ca un învins. Aşa că suferi cu stoicism, chiar dacă asta înseamnă pentru tine un final nefericit.

Emigraţia română e atipică. E formată din oameni fugiţi dintr-un instinct inconştient, acumulat în timp, şi ţinuţi acolo de frustrare. Foarte puţini sunt cei care reuşesc cu adevărat şi extrem de puţini cei care nu doresc să se reîntoarcă acasă. Culmea e că cei care se întorc, cei care fac pasul înapoi spre ţară, sunt cei care-au reuşit acolo şi care, culmea!, riscă cel mai mult întorcându-se. Marea majoritate, cu toate că din punct de vedere practic n-are nimic de pierdut, stă acolo ţinută de propria frustrare.

E o frustrare imensă, un val de nemulţumire pentru propria neputinţă. Val care e manipulat de securitate – acest sinistru stat paralel în sine – în interesul propriu. E simplu să le spui unor amărâţi că tot ceea ce li se întâmplă e din cauza unora care au confiscat ţara. „Nu, suferinţa pe care o ai nu e cauzată de iluzia ta că ai putea trăi mai bine acolo unde eşti şi pe unde faci foamea, ci de X sau Y care nu convine sfintei securităţi” – ăsta-i mesajul transmis hoardelor de amărâţi. Modul de lucru, cu toate că-i rudimentar, e eficient. Se ia un slogan simplist şi se repetă până la epuizare. Plăvanul a fost propulsat de „Puie Monta”. Aceeaşi placă stricată repetată şi repetată şi repetată. Aceeaşi schemă rudimentară, simplistă, numai bună de priceput de către minţile sărace ale hoardei emigrante.

Mi-e frig între cartoane: „Puie Monta!”
Mi-e rău de mor: „Puie Monta!”
Iar mi-am pierdut job-ul: „Puie Monta!”
Nevasta m-a părăsit pentru patronul arab: „Puie Monta!”

Acum reîncepe jocul sinistru cu un slogan mult mai simplu, mult mai ucigător de neuroni: „Muie PSD!”. O culmea a frustrării întronizată peste aceeaşi schemă. Văd sloganul desenat cu cârnaţi pe grătar, cu macaroane, cu ardei ornând salata boeuf. „Muie PSD!” ia locul lui „Puie Monta”, care acum e de partea celor buni. C-aşa a zis sekuritatea care dă strigarea.

Ţi-e frig între cartoane? „Muie PSD!”
Te doare de mori şi mai ai de aşteptat o veşnicie la spitalul occidental? „Muie PSD!”
Te-a părăsit nevasta pentru patronul arab? „Muie PSD!”

Avem un nou vinovat de serviciu:„Muie PSD”. E aceeaşi schemă la fel de fake, la fel de tembelizantă. De la „domnul Jos Iliescu” la „Muie PSD” nu a trecut decât o grămadă de timp pierdut aiurea şi manipulat în fiecare detaliu. Ba de-o parte, ba de alta.

Problema celor care „pun botul” e una banală: simplitatea de a da vina pe altul pentru frustrările tale nu rezolvă absolut nimic. Ba, mai mult, e plătită cu propria-ţi viaţă. Chiar dacă frustrarea ta profundă te face să-l urăşti pe celălalt – nevinovat totuşi pentru rahatul în care-ai intrat singur – şi să-i provoci un disconfort, reţine totuşi că cel care plăteşte în final eşti tu. Ştiu, e frustrant, dar trebuie să treci peste asta şi să-ţi resetezi existenţa. Întoarce-te în ţară, asumă-ţi eşecul şi începe să trăieşti normal. Nu-i vorba de „Jos Iliescu”, „Puie Monta” sau „Muie PSD”. E vorba de viaţa ta, nefericitule emigrant! Autor: Dan DIACONU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.