Zi de doliu institutional

Accidentele rutiere colective nu mai sunt o noutate pentru noi. De-a lungul drumurilor mai mult sau mai puţin naţionale se întind şiruri de cruci marcând locurile unde societatea plăteşte un inutil tribut de sânge şi viaţă neglijenţei, bravadei sau chiar inconştienţei celor de la volan. Nu în puţine dintre cazuri aceste condiţii subiective sunt completate de unele – să le zicem obiective: starea proastă a carosabilului, absenţa semnalizării, proasta gestionare a traficului.

Ritmul de propagare al tragediilor colective a crescut pe măsură ce, la concurenţă cu căile ferate, aflate în criză, a câştigat transportul rutier. Feluriţi întreprinzători au simţit imediat pulsul unui public călător dornic să ajungă mai repede şi mai precis la destinaţie şi companiile de transport de persoane (nu toate legal constituite) au apărut ca ciupercile după ploaie. Dacă marea majoritate a accidentelor interne cu mai mult de zece morţi s-au datorat transportului la muncă şi de la muncă, cele petrecute pe şoselele externe au avut ca obiect turişti sau mici întreprinzători. De la celebrul accident de prin ’92, din Bulgaria, în care a fost implicat un mijloc de transport al companiei turceşti “Ali Baba” şi până la cel din Muntenegru, s-a constituit o veritabilă hecatombă ce a îndoliat zeci de mii de familii.

Cu siguranţă că cel din Muntenegru este unul dintre cele mai grave, pentru că, practic, nici unul dintre pasageri nu a scăpat nevătămat. Iar acţiunile de salvare s-au înscris printre cele mai dificil de efectuat.

Dacă accidentul s-ar fi petrecut în ţară, am fi avut de pus o grămadă de întrebări. Dar, responsabile pentru acţiunile de intervenţie şi salvare sunt autorităţile muntenegrene. Ce ne revine nouă, în această situaţie?

Presa – ca orice presă care porneşte de la premisa că lucrurile bune pe care le face guvernul sunt normale şi nu merită recompense morale – a sesizat o disfuncţionalitate: şi anume faptul că autorităţile româneşti au luat cunoştinţă de accident cu relativă întârziere. Primele veşti au fost date de mass media, prin canalele sale. Informaţiile oficiale au ajuns, însă, la nivelul primului-ministru, cu vreo trei ore întârziere. A grevat această decalare cu ceva asupra posibilităţilor de intervenţie? În principiu, nu, acţiunile concrete fiind întreprinse de muntenegreni care, la rândul lor, au avut o reacţie decalată în a comunica colegilor români date despre accident. Ce măsuri a luat după aceea Executivul – trimiterea lui Raed Arafat la Podgorica, pregătirea cu echipamente medicale a celor două avioane ale armatei, deplasarea lui Corlăţean în Muntenegru – sunt măsuri fireşti şi necesare. Problema care rămâne în suspensie este aceea a mecanismului de alertă şi avertizare în astfel de situaţii. Care este instituţia responsabilă să preia din exterior semnalele şi să le transmită pe filiera de decizie? Cu ce operativitate? Care sunt instituţiile care fac parte, de drept, dintr-o astfel de celulă de criză?

Citeste si:  Curvele, la treabă! Primăria vrea să pună prostituatele cu datorii la MUNCA în folosul comunităţii

Aceste lucruri vor trebui analizate şi va fi necesară stabilirea unui mecanism care să facă reacţia instituţională cât mai rapidă şi mai precisă.

P.S. Instituirea unei zile de doliu naţional mi se pare o măsură excesivă, care n-are alt rol decât să facă – prin supralicitare – uitată “întârzierea”. Doliu ar trebui să ţină instituţiile care n-au reuşit să-şi armonizeze acţiunile. Câte zile de doliu naţional am mai avut la accidentele colective care l-au precedat pe acesta? De Octavian Andronic – AmosNews

BULGARIA - DOLIU

Loading...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.