“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

comunisti

  • De ce-i „iubesc” romanii pe rusi. „I-au luat suma de 20.000 de lei, ceasul de la mana si o lanterna” / „Militarii sovietici in stare ebrietate au intrat in cinematograf si au tras focuri de arma in ecran”. Cum i-a „eliberat” Armata Rosie pe bucuresteni dupa 1944

    rosie 610x425 1

    Perioada de inceput a ocupatiei sovietice in Romania ramane pana azi unul dintre capitolele cel mai putin cercetate de catre istorici. Nu se stie, practic, nimic serios, iar romanii mai traiesc si azi din mostenirea reziduala a doua tipuri de amintiri colective: cele terifiante ramase de la bunici si strabunici, pe de o parte, si cele glorioase al filmelor de propaganda comunista, pe de alta. Ambele incep sa se estompeze insa, treptat, iar tinerele generatii sunt rupte aproape complet de acest trecut.

    Lipsa de informatii din istoriografia romaneasca este doar partial justificata. Timp de doua generatii, in perioada 1945-1989, bineinteles ca subiectul a fost tabu. Era interzis sa se discute despre subiectul perioadei de ocupatie sovietica, tot asa cum din manualele de istorie lipsea cu desavarsire perioada 22 iunie 1941-23 august 1944. E mai greu de inteles insa de ce, timp de alte aproape doua generatii (dupa decembrie 1989 pana azi), istoricii romani nu si-au gasit timp sa se ocupe de aceasta epoca decisiva pentru instaurarea comunismului in Romania.

    „Zvonuri despre sfarsitul lumii“: cu ce se confruntau stabunicii nostri pe strazile Bucurestiului ocupat de rusi dupa 30 august 1944.

    Scriitorul Stelian Tanase a scos din arhive, pentru a le trece in paginile excelentului volum „Zvonuri despre sfarsitul lumii. Bucuresti 1944-1953“, detaliile acestei epoci teribile. E vorba de „istoria la firul ierbii“, faptele mici, cotidiene, realitatile cu care se confrunta pe strada omul zi de zi, infinit mai graitoare pentru viata strabunicilor nostri decat statisticile si „istoria mare“ din manualele scolare.

    Rusii intra in Bucuresti la 30 august 1944. Din acest moment, orasul e cuprins de violente de toate felurile. Bandele inarmate ale mafiotilor ataca, jefuiesc si omoara la drumul mare. La fel procedeaza bandele de soldati rusi, ale caror crime si talharii sunt la concurenta cu cele ale interlopilor.

    Diferenta intre cele doua pericole este ca impotriva banditilor politia poarta o lupta pe viata si pe moarte, cu batalii asemanatoare celor pe care le vedem prin filmele americane, in timp ce contra rusilor nu se poate face nimic. Mai mult decat atat, presei i se interzice sa scrie despre violentele comise de rusi. Dupa scurt timp, si politistilor li se pune in vedere sa nu mai scrie in rapoarte ca autorii atrocitatilor sunt soldatii armatei „eliberatoare“. Prin urmare, se recurge la un subterfugiu. Anchetatorii scriu ca autorii faptelor sunt persoane „imbracate in uniforme sovietice“, pentru a se putea sugera ca, de fapt, ar fi vorba de banditi romani deghizati.

    Pana la urma, rapoartele despre atacurile rusilor vor disparea complet, la scurt timp dupa ce comunistii preiau conducerea guvernului, prin Petru Groza.

    Moscova a gasit, dupa ocuparea Romaniei, o fauna pestrita de colaboratori din care a injghebat partide politice-fantoma, o presa „comunista“ si miscare sindicala trimisa in strada, sa bata oameni si sa provoace haos

    Nu doar aceste violente in scop de jaf marcheaza Bucurestiul, ci si altele politice, generate de comunisti. Fortele de ocupatie sovietice gasesc in randurile romanilor o fauna pestrita de oportunisti dispusa sa intre in slujba lor. Politicieni, intelectuali, jurnalisti, avocati, dar si interlopi si oameni de rand schimba rapid tabara si se incropeste peste noapte o asa-zisa miscare comunista. Pentru a se pastra aparentele, sunt inventate mai multe partide. Niciunul dintre ele nu are baza de masa, filiale in teritoriu si aderenti reali, dar sunt necesare ca sa dea impresia de consistenta.

    Violenta, santajul si amenintarile sunt armele de baza folosite de comunisti pentru a prelua controlul. Ei nu sunt inca efectiv la putere, pentru ca guvernul e condus initial de oamenii regelui Mihai – generalul Constantin Sanatescu (23 august – 3 noiembrie 1944) si generalul Nicolae Radescu (4 noiembrie 1944 – 28 februarie 1945), chiar daca in componenta acestuia ocupantii sovietici impun membri ai asa-zisului Bloc al Partidelor Democrate, compus din comunisti si aliatii lor.

    Pentru a rasturna ultimul guvern democrat, rusii si colaborationistii creeaza o atmosfera irespirabila. Aproape saptamanal au loc manifestatii, marsuri, violente, batai. Sindicatele sunt preluate ostil de comunisti, muncitorii sunt scosi cu forta la proteste. In Bucuresti, lucratorii feroviari sunt grupa de soc pe care se bazeaza, in principal, rusii si oamenii lor.

    In februarie 1945, dupa incidente provocate in strada de comunisti si dupa o campanie de presa furibunda care acuza guvernul, premierul Radescu demisioneaza si cere azi politic la Ambasada Marii Britanii. Venit urgent la Bucuresti, Andrei Ianuarevici Visinski, trimisul special al lui Stalin, bate cu pumnul in masa regelui Mihai si ii ordona sa-l numeasca premier pe Petru Groza. Asa incepe oficial, pe 28 februarie 1945, regimul comunist din Romania.

    Rusii furau tot, de la celebrele ceasuri si paltoane pana la bijuterii si banii din buzunarele oamenilor. Adesea se distrau tragand pe strada in trecatori. Presa avea interzis sa scrie despre crimele si jafurile soldatilor „eliberatori“

    In acest timp, pe strazi e nebunie. Bucurestenii au mai trait asa ceva doar in urma cu 27 de ani, atunci cand Capitala a fost cucerita de armatele Puterilor Centrale in Primul Razboi Mondial. Numai ca in locul bulgarilor din iarna lui 1916, in 1945 sunt rusii, iar frecventa nu se poate compara. Locuitorii sunt opriti pe strazi si jefuiti de bunuri, buzunariti, seara este foarte periculos sa fii prins in afara casei, desi nici in interior nu e mai sigur. Femeile sunt nu doar talharite, ci si – adesea – violate.

    Sunt frecvente cazurile in care soldati rusi beti morti se distreaza luand la tinta pe strazi civilii. Unele incidente pot parea azi tragicomice – cum ar fi cel din 21 ianuarie 1945, cand opt rusi crita au intrat in Cinematograful Gloria si, probabil socati de ce vedeau, au inceput sa traga cu pustile in ecran. Dar altele isi pierd orice conotatie amuzanta si sunt de-a dreptul oribile.

    Stelian Tanase scrie despre cazul Elenei Bogdan si al pictorului Anatol Vulpe. Cei doi sunt gasiti morti, la inceputul lunii aprilie 1946. Se dovedeste ca ambii au fost ucisi cu rafale de pistol automat. Pare o crima amoroasa, pentru ca Elena si Anatol sunt amanti, iar sotul femeii, Ovidiu Bogdan (care a si reclamat la politie disparitia nevestei), devine principalul suspect.

    Presa bucuresteana, careia a inceput sa i se impuna o cenzura tot mai severa de catre regimul comunist de-acum bine infipt la guvernare, gaseste refugiu in faptul divers, asa ca se arunca asupra subiectului.

    Saptamani in sir se fac speculatii, jurnalistii fac propriile investigatii si apar cele mai nastrusnice ipoteze.
    Pana cand, dintr-o data, totul dispare brusc din ziare: politia descopera ca autorii dublei crime sunt rusii.

    Un grup de militari, beti-rupti, se intorceau la cazarma cand s-au gandit sa dea o tura prin cartier si sa se distreze tragand in tot ce misca. Amuzamentul lor a insemnat uciderea celor doi bucuresteni. „Un asemenea asasinat nu era chiar o raritate, iar cand se intampla, era tinut secret. Deosebirea era ca, in acest caz, se facuse multa reclama povestii in presa. Publicarea adevaratei istorii a acestei tragedii ar fi avut ecou. Exact ce nu-si dorea comandamentul sovietic“, scrie Stelian Tanase in cartea sa.

    Scriitorul a intrat in arhivele Prefecturii Capitalei, iar acolo a descoperit dimensiunile fenomenului infractional avandu-i ca autori pe rusi in anii de inceput ai regimului comunist. Trecandu-le in revista, Stelian Tanase observa: „Ora favorita pentru expeditiile militarilor sovietici era intre 22.00 si 24.00. Cam 90% dintre atacuri se produceau spre miezul noptii, cand se intorceau la cazarma. Adesea, beti…“.
    Mai jos, cateva dintre rapoartele Politiei, asa cum au fost ele consemnate la momentul respectiv si publicate in „Zvonuri despre sfarsitul lumii“.

    „Locotenentul sovietic, in completa stare de ebrietate si avand in brate mai multe costume de haine si paltoane, luate nu se stie de unde si trecand pe strada G-ral Cristescu, a vrut sa ia motocicleta militara romana care se afla in fata Marelui Stat-Major. Intervenind ostasii romani pentru a apara motocicleta, locotenentul sovietic a amenintat cu revolverul, fapt ce a determinat pe soldati sa-l dezarmeze“

    – „In dupa-amiaza zilei de 2 ianuarie 1945, o masina turism trecand pe soseaua Oltenitei a fost somata de un soldat imbracat in uniforma sovietica sa opreasca. Soferul neoprind, soldatul a tras mai multe gloante dupa masina. Au fost raniti toti cei trei pasageri. Ion Marinescu, macelar, ranit grav, a fost dus la spitalul Vacaresti, unde a incetat din viata.“

    – „5 ianuarie 1945. Pe la ora 22.30, capitanul aviator Pascu Ion Eugeniu, domiciliat in Calea Dorobanti nr. 228, a fost atacat in apropiere de casa de patru militari imbracati in uniforma sovietica, care i-au luat suma de 20 000 lei, ceasul de mana si o lanterna, dupa care au disparut intr-un imobil de pe str. Grigore Mora, unde este un cantonament rusesc.“

    – „In seara de 3 ianuarie a.c. (1945 – n. red.), in bacania lui Ilinca Brandusi din strada Laborator nr. 24 au intrat 7 militari imbracati in uniforme sovietice, care au venit cu auto nr. 9884 B. Intrand in bacanie, au inchis usa si obloanele. Amenintand cu revolverele comercianta, i-au luat din tejghea cca 40.000 lei si din portofel 60.000 lei. De asemenea, i-au luat sergentului concentrat Nicolae Constantin care se afla in bacanie suma de 20.000 lei. Dupa aceasta fapta, acei militari s-au urcat in masina si au plecat spre soseaua Vitan. Sergentul Nicolae Constantin s-a urcat pe bara din spatele masinii cu scopul de a-i urmari. Pe soseaua Vitan masina s-a defectat si s-a oprit. S-a iscat o busculada intre sergent si militarii in uniforma sovietica care au reusit sa fuga. Facandu-se cercetari, s-a stabilit ca masina este proprietatea prof. Virgil Zingrilara din str. Labirint nr. 26, de la domiciliul caruia fusese ridicata in dupa-amiaza acelei zile de catre soldatii imbracati in uniforma sovietica.”

    – „In carciuma lui Gheorghe Hancu din strada Berzei nr. 66, cinci militari in uniforma sovietica, dupa ce au consumat de cca 7.000 lei, i-au luat patronului din tejghea 40.000 lei si din buzunar 80.000 lei, precum si 20 de sticle de vin si au disparut.”

    – „In ziua de 7 ianuarie, la ora 19.30, s-a prezentat la Comisariatul 31 Politie, in completa stare de ebrietate, locotenentul aviator sovietic Galinco Vasile Gavrilovici, care a reclamat ca in apropierea Comisariatului a fost atacat de ostasi romani care l-au dezarmat. Organele politienesti au constatat ca locotenentul sovietic, avand in brate mai multe costume de haine si paltoane, luate nu se stie de unde si trecand pe strada G-ral Cristescu, a vrut sa ia motocicleta militara romana care se afla in fata Marelui Stat-Major. Intervenind ostasii romani pentru a apara motocicleta, locotenentul sovietic a amenintat cu revolverul, fapt ce a determinat pe soldati sa-l dezarmeze. Locotenentul sovietic a fost predat Politiei sovietice.”

    „In ziua de 19 ianuarie, in bodega lui Marin Andreescu din str. Dogari 34 au patruns sapte militari in uniforme sovietice, inarmati, si un civil. Sub amenintarea armelor, au luat din tejghea suma de 600.000 lei, sticle cu bauturi, iar de la clientii din local au luat banii, actele si ceasurile, dupa care au disparut cu o masina“

    – „La 23 ianuarie 1945, gardianul public Patrascu Dumitru, pe la ora 20.15 fiind in statia de tramvai de la intersectia Bulevardul Lascar Catargiu cu str. General Manu, a fost luat intr-o masina de trei militari in uniforme sovietice pentru a le arata unde este Hotelul Ambasador. Masina a luat-o insa pe soseaua Kiseleff, unde gardianul a fost batut de militari, luandu-i-se revolverul, mantaua de piele, centura si suma de 6.000 lei.”

    – „In ziua de 21 ianuarie a.c., la orele 16, opt militari in uniforme sovietice, in stare de ebrietate, au intrat in Cinematograful Gloria din Calea Vacaresti nr. 44, unde au provocat scandal si au tras focuri de arma in ecran.”

    – „21 ianuarie a.c., pe la orele 19.30, mai multi indivizi in uniforme sovietice impreuna cu un civil au patruns in biroul casieriei C.A.M. din strada Berzei nr. 63 si, sub amenintarea revolverelor, au luat cca 50 milioane lei.“

    – „In ziua de 19 ianuarie a.c., pe la ora 20, in bodega lui Marin Andreescu din str. Dogari 34 au patruns sapte militari in uniforme sovietice, inarmati, si un civil. Sub amenintarea armelor, au luat din tejghea suma de 600.000 lei, sticle cu bauturi, iar de la clientii din local au luat banii, actele si ceasurile, dupa care au disparut cu o masina.“

    – „In croitoria lui Marcu Segall din strada Th. Speranta 31, in ziua de 19 ianuarie, pe la ora 21.00, au patruns sase militari imbracati in uniforme sovietice si, in timp ce trei amenintau cu revolverele, ceilalti au incarcat intr-o masina ce astepta afara hainele din pravalie, dupa care au disparut.“

    „In seara de 17 februarie, locotenentul sovietic Ruzoi Aleksandr, fiind in stare de ebrietate pe Calea Dorobanti in dreptul casei nr. 65, a oprit masina condusa de soferul Condre Stefan din strada Popa Rus nr. 9, pe care l-a lovit, apoi a tras mai multe focuri de revolver in motor, cu care ocazie s-a impuscat in palma stanga“

    – „In ziua de 13 februarie a.c., pe la orele 16, din garajul din strada Bruxelles nr. 12 al dnei Pop doi militari in uniforme sovietice au luat doua cauciucuri de la masina. Pe la 18.30 au revenit si au ridicat si masina, pe motiv ca ar fi fost de provenienta germana.“

    – „In seara de 13 februarie a.c., la orele 23.00, dl Stefanescu Dumitru, din strada Dr. Leonida Varnali nr. 6, mergand pe strada Polizu, a fost acostat de trei soldati imbracati in uniforme sovietice, care l-au urcat intr-o masina si, sub amenintarea revolverelor, dupa ce l-au plimbat cca 15 minute, i-au luat 12 000 lei si actele personale.“

    – „In seara de 13 februarie a.c., la orele 22.30, in locuinta negustorului Ginsberto din strada Cameliei 20 au intrat patru militari in uniforme sovietice, luandu-i cca 50.000 lei. Fiind urmariti, doi dintre militari au fost identificati si arestati.“

    – „In seara zilei de 17 februarie a.c., pe la orele 22.30, in locuinta lui Ion Cana din Strada Foisor nr. 39 au intrat opt militari in uniforme sovietice, care, dupa ce l-au lovit cu revolverele, i-au luat mai multe costume de haine si bani, disparand cu doua masini care ii asteptau in strada.”

    – „In seara de 17 februarie a.c., pe la orele 20, locotenentul sovietic Ruzoi Aleksandr, fiind in stare de ebrietate pe Calea Dorobanti in dreptul casei nr. 65, a oprit masina nr. 11777, condusa de soferul Condre Stefan din strada Popa Rus nr. 9, pe care l-a lovit, apoi a tras mai multe focuri de revolver in motor, cu care ocazie s-a impuscat in palma stanga. Ofiterul sovietic s-a dus la spitalul Floreasca pentru a se pansa, de unde a fost ridicat de o masina sovietica.“

    „In noaptea de 8/9 februarie in locuinta lui Rosu Teodor din str. N. Filimon au intrat trei militari in uniforme sovietice si au luat 110.000 lei numerar, obiecte de imbracaminte si bijuterii in valoare de 1,3 milioane lei“

    – „In seara de 18 februarie a.c., la orele 22.00, in locuinta lui Paul Tereanu din strada Matei Basarab nr. 24 au intrat mai multi militari imbracati in uniforme sovietice si, amenintand cu revolverele, au luat doua inele si patru ceasornice.”

    – „In noaptea de 8/9 februarie a.c., la orele 2.30, in locuinta lui Rosu Teodor din str. N. Filimon nr. 32 au intrat trei militari in uniforme sovietice si au luat 110.000 lei numerar, obiecte de imbracaminte si bijuterii in valoare de 1,3 milioane lei, dupa care au disparut cu o masina care ii astepta afara.”

    – „In seara de 20 februarie a.c., pe la orele 22.00, in locuinta lui Moise Halpern din strada Pitagora nr. 31 au intrat doi militari imbracati in uniforme sovietice insotiti de un civil. Amenintand cu revolverele, i-au luat un ceas de aur in valoare de cca 300.000 lei, dupa care au disparut tragand focuri in aer.“

    – „In noaptea de 20/21 februarie a.c., pe la orele 2, un gardian public si o patrula ruseasca au surprins doi militari in uniforme sovietice si un civil care sparsese vitrina magazinului lui Haim Gutman din strada Carol nr. 30 si incercau sa fure stofe si haine. Au fost condusi la Comandamentul Sovietic din Calea Grivitei nr. 76.”

    – „In seara de 20 februarie a.c., la orele 19.30, in croitoria lui Victor Marinescu din strada Popa Tatu nr. 86 au intrat cinci militari in uniforme sovietice, inarmati. Au luat 5 costume de haine, 5 perechi pantaloni, 2 haine si 47 metri matase, dupa care au disparut.”

    „In seara de 20 februarie a.c., pe la orele 21.00, Ion Matasoiu trecand pe strada Izvor, a fost acostat de doi militari in uniforme sovietice care i-au luat paltonul, haina, palaria si suma de 15.000 lei“

    – „In seara de 20 februarie a.c., pe la orele 2, cinci militari in uniforme sovietice au sarit gardul locuintei din strada Maresal Badoglio nr. 6 si, amenintand cu armele, au patruns in locuinta lui Iosif Stalschi. De aici au luat un ceas de aur si mai multe haine. Fugind si fiind urmariti, au abandonat pe drum lucrurile, ramanand numai cu ceasul.”

    – „In seara de 20 februarie a.c., pe la orele 21.00, Ion Matasoiu din strada Carol Davila nr. 34, trecand pe strada Izvor, a fost acostat de doi militari in uniforme sovietice care i-au luat paltonul, haina, palaria si suma de 15 000 lei.“

    – „Circa 6 de Politie raporteaza. La orele 22 au patruns in Comisariat doi soldati sovietici, care, sub amenintarea revolverelor, au luat aparatul de radio din Comisariat, incercand apoi sa dispara. Fiind urmariti de comisarul de serviciu si gardianul de la Comisariat, cei doi soldati sovietici s-au refugiat cu aparatul de radio in imobilul din str. Toma Stelian nr. 6, unde sunt incartiruiti. A fost anuntat ofiterul rus de la acel imobil, care a luat aparatul, urmand a-l inapoia Comisariatului in cursul zile de 21 febr. a.c.“

    – ,,27 februarie 1945. Un soldat sovietic in stare de ebrietate a spart vitrina magazinului de manufactura al dlui Garabetian din str. Soarelui nr. 5, furand 3 baloturi de stofa pe care le-a lasat la portarul hotelului Gabroveni, unde locuia. Portarul a anuntat Circa 12, care a comunicat Comandamentul Sovietic din Calea Calarasi nr. 174, care l-a ridicat.“

    – „26 februarie 1945. La ora 20.30, o masina mica, albastra, in care se gaseau doi indivizi in uniforma sovietica, condusa de un sofer de asemenea in uniforma sovietica, s-au dus la carciumarul Constantin Manea din Calea Vacaresti 276 si, cu forta, i-au luat din tejghea suma de 20.000 lei. De aici au mers la carciumareasa Alexandra Dumitrescu din Calea Vacaresti nr. 298, de unde au luat un acordeon si suma de 7 mii lei din tejghea. Au iesit mai multi locatari voind sa opreasca masina, dar acestia au tras focuri de revolver, disparand pe soseaua Oltenitei.”

    „In ceasornicaria lui Victor Rozanier din soseaua Pantelimon au intrat doi militari in uniforme sovietice si au luat toate ceasurile, in nr. de 50, care se gaseau in atelier la reparat, proprietatea altor clienti“

    – „In ziua de 8 ianuarie, doi militari in uniforme sovietice intrand in cofetaria Anghelescu din Calea Vacaresti nr. 50, au tras un foc de revolver asupra casierei Catana Artemiza, dupa care au disparut. Nu s-a aflat daca este un jaf sau o tentativa de crima din gelozie. Unul din cei doi a fost prins de public si identificat in persoana locotenentului sovietic Teodor Dmitrievici Racicov. A fost ridicat de Comandamentul Sovietic pentru ancheta.“

    – „In ziua de 12 ianuarie a.c., in ceasornicaria lui Victor Rozanier din soseaua Pantelimon nr. 197 au intrat doi militari in uniforme sovietice. Dupa ce i-au luat doua ceasuri pe care le dadusera cu o zi inainte la reparat, au luat toate ceasurile, in nr. de 50, care se gaseau in atelier la reparat, proprietatea altor clienti.“

    – „La 6 ianuarie, orele 23.30, soldati in uniforme sovietice au oprit masina marca Buick cu nr. 4223 B, proprietate a MAI, si au disparut cu ea. In masina nu se gasea decat soferul ministrului.“

    „La locuinta lui Ion Hordos au venit doi militari in uniforme sovietice care au cerut gazduire. Cand gazda a plecat la bucatarie pentru a le pregati de mancare, militarii au luat suma de 120.000 lei, un palton din cuier, un costum de haine si o pereche de pantofi barbatesti, dupa care au disparut“

    – „La ora 8.40, in bulevardul Cuza nr. 20, la locuinta lui Ion Hordos au venit doi militari in uniforme sovietice care au cerut gazduire. In momentul cand gazda a plecat la bucatarie pentru a le pregati de mancare, militarii au luat suma de 120.000 lei, un palton din cuier, un costum de haine si o pereche de pantofi barbatesti, dupa care au disparut.“

    – „Intre 21.30-22.20, doi militari in uniforme sovietice au spart geamul vitrinei restaurantului Alianta din Calea Grivitei 139 si au luat perdeaua de camuflaj, dupa care au disparut.“

    – „Un capitan rus impreuna cu doi civili de la Comandamentul Aliat, str. Gogu Cantacuzino, au ridicat masina dlui Cailean Aurel din str. Batistei nr. 5, et. VII.“

    – „Cetateanul Martin Ovanisian din strada Nicusor nr. 24, in apropierea casei sale, pe la aceeasi ora, a fost acostat de trei militari in uniforme sovietice, care, amenintand cu revolverele, i-au luat 65.000 lei, un ceas de aur, un porttigaret de argint, un palton si portofelul cu acte.“

    – „In ziua de 13 februarie a.c., pe la orele 11, trei militari in uniforme sovietice verificand masinile din garajul din strada Popa Nan 32, au luat o masina marca Ford, proprietatea dlui Manuchian din strada Aprodul Purice nr. 5, ducand-o la garajul din Calea Grivitei nr. 152.“

  • MITOCĂNIA PSEUDO-JURNALIȘTILOR DE LA Antena3 si Digi24. Papagalii de serivici au luat locul întregii prese FSN-iste din anii ’90

    digi 24 lovitura pentr antena 3 in privinta audientelor 1

    Două dintre cele mai importante televiziuni de știri au abandonat de ceva timp orice urmă de deontologie profesională specifică jurnalismului: „Antena 3” și „Digi 24”. În privința postului „Digi 24” surpriza nu e așa de mare ca în cazul „Antenei 3”, care s-a asociat cu postul american „CNN”, dar cu tot cu acesta a devenit un post de veritabilă propagandă a Puterii, cot la cot cu cel supranumit „UM Digi 24”!

    Momentele acestei regretabile transformări pot fi ușor precizate: pandemia Covid-19, războiul din Ucraina și, mai nou, războiul din Fîșia Gaza. În toate acestea, cele două televiziuni au fost portavocea Guvernului, fie că era condus de PNL-istul Nicolae Ciucă, fie de PSD-istul Marcel Ciolacu.

    Și cum presa scrisă, sub forma ziarului tipărit, poate fi considerată ca fiind dispărută, din moment ce abia se văd urmele ei în presa online, este inevitabilă amintirea anilor ’90, cînd presa era dominată de ziarele Puterii, „Azi”, „Dimineața”, cărora li s-a alăturat „Adevărul” și alte cîteva publicații mai puțin importante.

    Ce știm azi despre ele? Iată:

    – Ziarul „AZI” era auto-declarat „cotidian al Frontului Salvării Naționale”, avîndu-l ca director onorific acad. Alexandru Bîrlădeanu, redactor șef pe Octavian Știreanu, redactor-șef adjunct pe Stelian Moțiu, și era ziarul „de casă” al FSN, calitate anunțată încă de la primul număr, 11 aprilie 1990.

    – Ziarul „DIMINEAȚA” se autointitula „cotidian de opinie democratică și informație”, și îl avea ca director pe celebrul critic și istoric literar Al. Piru! Primul număr a apărut la 19 februarie 1990 și era considerat un ziar foarte apropiat de FSN.

    – Ziarul „ADEVĂRUL”, care a apărut în 25 decembrie 1989, fiind apropiat tot de FSN, l-a avut ca director pe celebrul traducător Darie Novăceanu, cel care l-a tradus magistral pe Gabriel García Márquez.

    Aceste ziare „de partid”, împreună cu TVR, au fost în primii ani de după Revoluție factorii de putere ai FSN și ai liderilor acestei formațiuni: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voica Voiculescu, Alexandru Bârlădeanu etc. Toți cei care au condus aceste ziare, dar și cei au scris în aceste ziare trebuie să se simtă vinovați de perpetuarea regimului Iliescu și de generarea Mineriadelor care au frînat evoluția României! Îi includ aici, în afara redactorilor și pe colaboratorii Andrei Pleșu și Cristian Tudor Popescu, acesta din urmă intrînd chiar în conducerea ziarului „Adevărul”, cînd acesta era condus de „KGB”-istul Dumitru Tinu.

    Din fericire, în acea vreme, existau cîteva publicații care erau considerate ca fiind „presa liberă” și care au avut un rol esențial în evoluția României pe calea democratică;

    – Ziarul „ROMÂNIA LIBERĂ”, condus de Petre Mihai Băcanu, a fost cea mai importantă publicație de Opoziție, deși acum unele poziții ale sale nasc serioase suspiciuni. Cu toate acestea, fără ziarul „România liberă”, nu știu cum ar fi arătat nu numai presa, ci chiar România!

    – Revista „EXPRES”, al cărei director era Cornel Nistorescu, a jucat, de asemenea, un rol esențial pentru presa independentă, fiind implicat și în construcția mai solidă a unor cotidiane în provincie, precum „Telegraf”. A apărut pînă la numărul 200, cînd a publicat o pagină cu jurnaliștii din redacție.

    – Ziarul „EVENIMENTUL ZILEI”, editat de trustul „Expres” și condus de Ion Cristoiu, a apărut în 22 iunie 1992 și a fost, desigur, cel mai important ziar al României post-revoluționare, avînd în primul an un tiraj de aproape 1 milion de exemplare! Ziarul a avut un rol decisiv în venirea la Putere a lui Emil Constantinescu și a CDR, cei care au înlocuit puterea de pînă atunci, reprezentată de Ion Iliescu și FSN sau FDSN.

    – Ziarul „ZIUA”, condus de Sorin Roșca Stănescu, a fost cel mai puternic ziar de investigații, care, între altele, a devoalat relațiile lui Ion Iliescu cu Moscova.

    Nu trebuie uitat rolul unor reviste din provincie care erau de Opoziție, în condițiile în care a face presă de opoziție în afara Bucureștiului era o adevărată aventură, chiar periculoasă. Iată cîteva dintre aceste publicații:

    – Revista „CONTRAST”, care apărea la Constanța, transformată apoi, cu ajutorul ziarului „Evenimentul zilei”, în cotidianul „Telegraf”.

    – Revista „NU”, care apărea la Cluj

    – Revista „CARTEL”, care apărea la Craiova

    – Revista „OPINIA STUDENȚEASCĂ”, de la Iași

    – Ziarul „TIMIȘOARA” de la Timișoara.

    Bătălia presei independente cu „presa Puterii” a fost una cîncenă, deși mijloacele financiare și infrastructura erau clar în favoarea cădelnițarilor puterii. Totuși, putem spune că presa independentă a cîștigat acest război!

    Doi politicieni sînt cei care au distrus ideea de presă liberă, exact atunci cînd presa independentă trebuia să preia sarcina grea a libertății de exprimare: ADRIAN NĂSTASE și TRAIAN BĂSESCU.

    Adrian Năstase a favorizat vînzarea și apoi desființarea RODIPET, care era principala agenție de difuzare a presei în întreaga țară! Tranzacția s-a făcut în 2003, prin Contractul semnat de ministrul Ovidiu Mușetescu, prin care Hassan Awdi, patronul firmei Magnar System Com SRL a preluat Rodipet, pe care apoi l-a băgat în faliment, lăsînd întreaga presă din România fără difuzare! Practic, presa a fost desființată!

    Adrian Năstase credea că va fi președinte pentru perioada 2004-2014 și nu avea nevoie de o presă ostilă, așa cum avusese Ion Iliescu pînă în 1996. Atunci se credea că privatizarea Rodipet a fost un eșec economic (vezi ancheta ziarului „Național” pe https://www.national.ro/news/hassan-awdi-a-cumparat-rodipet-tot-pe-banii-rodipet-49881.html), numai că ulterior s-a dovedit că a fost o operațiune bine ticluită, prin care presa liberă a rămas fără difuzare. Atunci, în acei ani, multe dintre chioșcurile de ziare din provincie au fost desființate, presa independentă fiind înlocuită cu ziarele de partid de pe plan local!

    Traian Băsescu i-a stricat planul lui Adrian Năstase, devenind el președintele țării pentru zece ani! I-a continuat însă planul de distrugere a adevăratei prese, prin operațiunea denumită „înlocuirea elefanților cu lupii tineri”! Atunci, printr-o operațiune pe care nici azi n-am înțeles-o deplin, jurnaliștii care „născuseră” presa independentă imediat după Revoluție (Cristoiu, Nistorescu, Roșca Stănescu) au fost înlocuiți cu cei pe care-i crescuseră: Robert Turcescu, Dan Turturică, Dan Tăpălagă, Grigore Cartianu, Laurențiu Ciocăzanu etc.

    Niciunul dintre „lupii tineri” ai lui Traian Băsescu nu a avut însă anvergura marilor gazetari care, prin nu știu ce metodă, au acceptat să treacă pe margine. „Lupii tineri” au devenit imediat slugile noii Puteri, gestionată de Băsescu, și au început să guste cu nesaț chiar din mîna Elenei Udrea. Lor le-a fost bine, societății însă NU, și nici presei. Mai ales că Băsescu a reușit să atragă alături de „lupii tineri” și o parte a „elitei” lui intelectuale, cu Pleșu, Liiceanu, Patapievici, al căror rol a fost să-i „legitimeze” pe junii cu pricina ca fiind valori ale noii societăți. Practic, de atunci, ideea de presă ca un cîine de pază al democrației s-a stins, fiind înlocuită cu ideea de cățeluș de companie al Puterii!

    Acum, după această tristă experiență cu așa-zisa predare a ștafetei între generații, presa a rămas în afara noțiunii de altădată care o definea ca fiind a cincea Putere în stat. De aceea mulți consideră că, de altfel, nici nu mai există presă în ziua de azi!

    Și, într-adevăr, ce presă mai avem noi astăzi?

    Nu mai avem o singură televiziune, TVR-ul de stat, ci vreo cinci televiziuni private, care mai de care mai apropiată de „oamenii din pădure”, fie cei de ieri, fie cei de azi. Pare surprinzător, dar din peisaj iese oarecum RealitateaTV care, cel puțin în ultimul timp, este singurul post TV care atacă frontal deciziile stupide ale guvernării.

    Azi nu mai avem nici ziare naționale precum „Evenimentul zilei” sau „Ziua”, nici reviste sau ziare de provincie, precum „Timișoara”, „Contrast”, „Nu” sau „Cartel”, care să se lupte cu Puterea, așa încît „televiziunile de partid și de stat” pot forte ușor să facă din manipulare și dezinformare ca realitatea să fie contorsionată, influențînd și alegerile și percepția cetățenilor.

    Singurele iazuri care amintesc de ceea ce era cîndva presa liberă, independentă și puternică sînt acum cîteva site-uri, precum: „Lumea justiției”. „Cristoiu blog”, „Gold FM”, „Cotidianul” și alte cîteva. Culmea, și acestea sînt făcute tot de foștii „elefanți”! Cît despre jurnaliști abia dacă mai sîntem cîțiva, pe care îi puteți număra pe degete și care încap de voie într-o dubă!

    Și ce face opinia publică? Nu numai că tace, dar dovedește că nici nu e interesată de soarta presei și a jurnaliștilor, preferînd să se uite la telenovele, la cancan, la bucătăreală sau chiloțăreală, sporind astfel conturile televiziunilor care fac jocul Puterii.

    Iar acum sîntem la sfîrșitul unui an pre-electoral, urmînd ca peste o lună și jumătate să intrăm în plin ciclu electoral, cu toate alegerile într-o perioadă scurtă de timp. Cine va fi președinte, cine va face Guvernul, care va fi structura parlamentului viitor? Iată chestiuni care ar trebui să ne intereseze pe noi toți, dar pe care le lăsăm să fie rezolvate de „oamenii din păduri” și de executanții lor de la marile televiziuni de știri!

    Să nu ne mirăm, deci, dacă după viitoarele alegeri vom avea o guvernare a serviciilor, care vor renunța la celebrele lor infiltrări în viața partidelor și vor trece direct la guvernare prin oamenii lor.

    Să trăiți!

    Autor – Ion Spânu

  • Revoltător! CRUCE PROFANATĂ și TRICOLOR VANDALIZAT la Universitate, pe locul în care au fost uciși Eroii din Decembrie 1989

    185702.jpeg 888x1184 1

    Crucea Eroilor Revoluției Române ridicată pe locul plin de sânge în 21-22 decembrie 1989, unde au murit tinerii protestatari anticomuniști, în dreptul Fântânii de la Facultatea de Arhitectură, Tricolorul pictat și Placa de marmură instalată în cinstea jertfei lor, au fost profanate prin vandalizare cu inscripții triviale și simbolul comunist secera și ciocanul.

    Profanarea de tip idiotic copiată de trepanți de la brigăzile soroșiste „antifa” internaționaliste s-a realizat în văzul lumii – zeci de camere, buricul Capitalei, Kilometrul 0 al României, fosta „Zonă Liberă de Neocomunism” – prin sprayere cu culoarea preferată a homosexualilor, roz bombon.

    Observăm că metoda de profanare seamănă izbitor cu cea executată la Biserica din IOR, care a fost vandalizată similar în martie anul 2021, fără ca Poliția să descopere vreodată făptașii.

    Din nou, pare aceeași mână a unui bolnav în libertate care a mai profanat și Biserica de Lemn din Parcul Titan, și statuia marelui român Nicolae Paulescu și apoi monumentul filosofului-martir Mircea Vulcănescu. În nici unul dintre cazuri, în ciuda camerelor de supraveghere disponibile în număr mare, în toate cele trei locații, Poliția Capitalei nu a reuși să descopere nici măcar un suspect, darămite să mai găsească făptașul sau făptașii.

    Poate în cazul de față, cu zeci de camere instalate în Piața Universității, va reuși? Sau trebuie demisă și conducerea actuală a Poliției Capitalei, nu numai cea a Academiei de Poliție, ca să se miște ceva?

    Facem un apel către Ministrul de Interne, Cătălin Predoiu, care s-a aflat și el în Piața Universității în anii 1990, ca student al Facultății de Drept a Universității București, pentru predarea acestui caz de vandalism în lanț unui colectiv de polițiști capabil, dacă mai există așa ceva în Poliția Română. Dacă nu, să aducă și polițiști din Pakistan și Nepal!

    Vandalizare Tricolor Universitate Oct 2023

  • Ce n-au reușit bolșevicii, reușesc neobolșevicii: să distrugă Românismul și Ortodoxia

    Nistoroiu Gh C tin 2

    „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ Cum dor acele brațe slute/ care să lupte nu mai vor” (Radu Gyr, Cântec de luptă).

    Românismul și Ortodoxia sunt sufletul și spiritul Neamului nostru pelasgo-geto-dac arhimilenar, așezat în arealul primordial de creație, libertate, har, continuitate și dăinuire!

    Esența sacră a Ființei naționale are matriță divină, fiind hărăzită de Dumnezeu întru împlinirea sensului Zamolxianismului precreștin și a Ortodoxiei hristice, mărturisitoare și jertfelnice spre finalitatea mântuirii sale, dar și pilduitoare și călăuzitoare altor popoare creștine.

    Dintru începutul zidirii de către Atotcreatorul, a Ființei neamului nostru am avut ca Temelie, Zid, Stâlp, Altar, Catapeteasmă și Cupolă a Cetații, FAMILIA religioasă, căreia i s-a alăturat în timp și alte instituții-entități fundamentale: Biserica, Monarhia, Armata, Școala, Justiția, Moșia.

    Chintesența instituțiilor-entități: Justiția, Familia, Biserica, Monarhia, Armata, Școala, Patrimoniul național au format împreună unitatea socială, religioasă, culturală, politică, axată pe latura economică naturală, pe rodul muncii chibzuite a Națiunii, respectiv a Neamului, care a rămas inespugnabil, prosper, suveran, suzeran și invincibil în interiorul cetății sale.

    Toate luptele istorice, toate năvălirile migratoare, toată perioada hegemoniei otomane, toată drama seculară a exploatării fanariote, toate expansiunile moderne ale marilor puteri și chiar prăvălirea zdrobitoare și satanică a tăvălugului marxisto-leninisto-bolșevic, nu au reușit performanța distrugerii Ființei naționale și spirituale a României moderne.

    Tirul asaltului apocaliptic care durează de peste 30 de ani  al neobolșevicilor români și străini pripășiți și poftiți de fariseii și saducheii – iudele din România postdecembristă, a fost posibil  grație desfrâului de orice deșertăciune în sânul poporului, fost cucernic și drept măritor creștin.

    Dar și grație uciderii memoriei Eroilor-Martirilor-Mucenicilor-Mărturisitorilor-Sfinților veacului al XX-lea care au cimentat cu sângele lor curat  ctitoria Hristică a Neamului ortodox și a Patriei creștine. Și nu întâmplător, grație lașității populației care merge orbecăind la vot precum, „cetățeanul turmentat”.

    Și toate datorită muririi sufletești a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe, cu excepția unui mare Ierarh… Urmarea firească este corcirea instituțiilor fundamentale ale statului național datorită transformării tribunelor de luptă ale Cuvântului: Parlament, Academia Română, Academia Oamenilor de Știință etc., în scene de circ lamentabile, electorale de un grotesc obișnuit.

    Rezultatul final al trădării beneficiarilor care prin lovitura de stat au pregătit  ascensiunea progeniturilor educate în spiritul machiavelico-ateu, a fost preluarea puterii politice, culturale, religioase, pentru a prăbuși Națiunea noastră creștin-ortodoxă și a crea un stat dăruit pe gratis altora.

    Stat-Nestat, anațional, slugarnic și fidel ocultei apocaliptice, care desființează totul: omul, familia, luibertatea, sexul, gândirea, Patria, Biserica, Dumnezeu, școala, armata, națiunea, statul național, cultura, arta,  presa liberă,, sănătatea, justiția, inteligența creativă, BOGĂȚIA solului și a subsoluluI și, mai ales, memoria Înaintașilor, cerul-aura Străbunilor, Pământul – osemintele-moștele sfinte ale Strămoșilor, întreaga creație a lui Dumnezeu, înlocuind-o cu a lor, cea a Guvernului mondial: distrugerea totală a tot ce e frumos, bun, adevărat, liber, iubitor și divin.

    Altfel, spus, uciderea spiritului în trinitatea sa sacră: identitate-esență-existență.

    Să stăm de veghe, dârji, iubitori, să nu ne fie frică, fiindcă, cu noi este Dumnezeu !    Să stăm tari în esență, căci cu noi este Maica Domnului-Maica României Tainice !

    Realitatea de ieri, de azi și de mâine a fost bine conturată și creionată în autografele actorului emerit Ernest Maftei.

    Manifest (pentru ieri)

    „N-am dat crezare la bunici/ Că spre două mii – pe-aici/ Va veni vremea de-apoi./ Anticriștii-s printre noi./ Uite-i! Urcă la tribună!/ Unu-urlă, dă din mână./ Hăituind în plină vară/ Lupii peste țară./ Fug izvoarele din vad,/ Satele se duc în Iad,/ Țintirimele-s ponor,/ Codrii, coadă de topor./ Pe câmpii ca trași în țeapă./ Țăranii plecați la sapă./ Pară și prăpăd e totul,/ Cum a scris Goga în „Oltul”/ Doinei ce s-a spus la Putna!”.

    Manifest (pentru azi)

    „Urlet de gură de tun,/ Trăsnet ucigaș în furtună,/ Geamăt de flori strivite în drum,/ Urlet de nebun/ Ridicat la tribună/ Gemete-n morminte, călcate-n picioare./ Urlet de ură, presat în tipare,/ Hoții și minciuni, îmbrăcate în frac,/ Și răbdări desculțe ce tac./ Care pe care?”.

    Manifest (pentru mâine) Farsa

    „Singur în drum, priveam încremenit,// Cu-arătătorul îndreptat/ Spre undeva – ce nu era nimic./ În jurul meu s-au adunat/ Inși după inși./ N-au întrebat/ Nu mi-au cerut să le explic./ Uitându-se în sus, erau convinși/ Că văd ceva – care nicicând/ Nu s-a mai pomenit”. (Ernest Maftei, Autografe, Ed. Sânziana, București-2007) .…care niciodată nu s-a mai pomenit.

  • Blocul Naționalist cere îndepărtarea din Capitala României a unor monumente ale ”eliberatorilor” și ”eroilor” care au ucis români

    184692

    Într-un Comunicat transmis pe pagina lor de Facebook membrii Blocului Naționalist, recent înființat, solicită public îndepărtarea unor monumente ale „eliberatorilor” care au ucis români, din aer sau de pe tancuri și apoi în închisori, respectiv americani și sovietici. Redăm mai jos această poziție interesantă:

    „Noi, membrii Blocului Naționalist, solicităm autorităților publice române, îndepărtarea de urgență a monumentelor ridicate în Capitală, în “onoarea” unor militari ce au ucis civili români, în contextul celui de-al doilea război mondial. Avem în vedere următoarele:

    – Monumentul soldatului sovietic amplasat în zona Pipera, în interiorul cimitirului sovietic. Deși înțelegem și respectăm logica existenței cimitirelor militare, existența unui monument închinat soldaților armatei roșii de ocupație, sfidează orice logică. Sa nu uităm că arhivele românești sunt pline de mărturii ale crimelor nepedepsite comise de sovietici împotriva populației civile din România, pe întreaga durată de 14 ani a ocupației

    – Cele două monumente, situate în parcuri centrale din București, dedicate aviatorilor americani care au bombardat România. Reamintim că, în anul 1944, Bucureștiul, Ploieștiul dar si alte orașe au fost masiv bombardate, numărul victimelor din rândul populației civile ridicându-se la mai multe mii. Doar în data de 04 aprilie, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nici o justificare militară. Foarte mulți dintre cei care au murit au sfârșit într-o groapă comună, iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la căpătâi.

    România are destui eroi care s-au jertfit pentru patrie și zac în uitare deși ar merita să aibă monumente în toate orașele țării. În schimb, ne-am „împodobit” capitala cu monumente dedicate străinilor care au ucis civili români.”, mai arată pe această temă organizația, care mai informează:

    „Blocul Naționalist este o platformă recent lansată care își propune să reunească organizații, grupuri informale dar și persoane fizice ce aderă la valorile noastre comune. Activitatea Blocului Naționalist se va desfășura în zona societății civile. Principalele direcții de acțiune vor consta în promovarea credinței, valorilor și identității naționale, apărarea libertăților fundamentele ale cetățenilor, susținerea familiei și a unui stil de viață sănătos, conservarea modului de viață tradițional al civilizației europene precum și formarea unor relații de colaborare cu alte platforme și organizații similare, de peste hotare, având ca obiectiv apărarea Europei națiunilor independente și suverane”.

    Unul din cele două monumente americane la care se face referie se află în Parcul Cișmigiu, la capătul celor două alei centrale. Este în forma de carte, a fost întâi întins apoi ridicat și este dedicat aviatorilor americani doborâți în România, în timpul bombardamentelor ce au început pe 4 aprilie 1944 și care s-au soldat cu mii de morți în rândul civililor.

    Monumentul a fost inaugurat în anul 2002 și dezvelit în prezența ambasadorul gay al SUA Michael Guest împreună cu premierul PSD Adrian Năstase. Acesta ar fi dedicat piloților și membrilor de echipaj ai aeronavelor US Airforce care au bombardat România în Al Doilea Război Mondial precum și prizonierilor de război americani internați în condiții excelente pe teritoriul țării noastre.

    Un alt doilea monument comemorativ dedicat eroilor americani din cel de-al Doilea Război Mondial, inaugurat în 2007, se găsește în parcul Kiseleff din București și a fost donat de Vechea și Onorabila Companie de Artilerie din Boston, Massachusetts și este dedicat „tuturor militarilor americani care și-au servit țara în cel de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul României”, potrivit Wikipedia.

    Acum, să ne imaginăm că și Germania ar ridica monumente similare, în cinstea „eroilor” naziști, din Waffen SS, Wehrmacht sau Luftwaffe, care „și-au servit țara” în Polonia și Franța sau bombardând Marea Britanie…. Situație asemănătoare și în cazul monumentelor „eroilor sovietici”.

    Sute de monumente cu însemne comuniste, care glorifică ”eroii” sovietici ce „și-au dat viața pentru eliberarea României de sub jugul fascist”, sunt protejate în România de legislația națională. În schimb, în Rusia, doar două necropole militare românești și 34 de monumente comemorative discrete amintesc de zecile de mii de români care și-au lăsat oasele în stepele sovietice, se arată într-o analiză „România liberă”:

    „An de an, în țară sunt reabilitate zeci de monumente sovietice, cu păstrarea înscrisurilor care falsifică grosolan istoria Armatei Române și implicit a României, ba chiar cu evidențierea unor însemne comuniste cum sunt secera și ciocanul, simbolistică a unor regimuri de teroare din ordinele cărora au fost deportați, întemnițați, maltratați și uciși, și cu contribuția activă a militarilor armatei sovietice de ocupație, peste un milion de români din toate provinciile noastre istorice.

    În Capitală și în întreaga Românie, în fața monumentelor care cinstesc jertfa ostașilor ”eliberatori” sovietici, ce ne-au salvat, firește ”de sub jugul fascist”, autoritățile locale, pensionarii militari, reprezentanții garnizoanelor, polițiștii, pompierii, politicienii, alături de reprezentanții misiunilor diplomatice ruse, pozează pios, cu jerbe și coroane, aducând, ca să-l cităm pe ambasadorul rus Valery Kuzmin, ”omagii Armatei Ruse, eroilor – apărători ai Patriei, care întotdeauna au servit drept pavăza statului și a suveranității sale și au întruchipat demnitatea națională și dragostea de libertate”…” Majoritatea plăcilor de pe aceste monumente omagiază și azi „eroul sovietic” și înfierează „fasciști”… români.
    „Spre deosebire de România, care își tot găsește pretexete pentru lipsa de implicare în rezolvarea unui aspect ce ajută, de 30 de ani, la continua falsificare a istoriei naționale, din 1989, polonezii au eliminat sute de monumente ridicate după al doilea război mondial, care omagiau Armata Roșie pentru eliberarea Poloniei de naziști.”, se mai scrie în analiza RL.
    Înainte de a ajunge în cimitirul militar rusesc din Pipera, monumentul soldatului sovietic „eliberator” s-a aflat dispus pe un soclu înalt în Piața Victoriei. Ulterior, Ceuașescu l-a mutat pe Kisellef, pe un soclu mai mic, unde acum se află bustul lui Omar Khayam. După 1989 a fost mutat pentru siguranță în cimitirul sovietic. Monumentul a fost inaugurat în Piața Victoriei în 1946, în prezența ocupanților sovietici și a Regelui Mihai și a lui Petru Groza (foto). Fratele lui Ionel Teodoreanu, la fel de talentatul Al. O. Păstorel Teodoreanu – ulterior deținut politic pentru versurile sale, închisoare care îi grăbește moartea – i-a dedicat o epigramă devenită celebră:

    Soldate rus, soldate rus,

    Te-au înălțat acolo sus

    Că liberași popoarele

    Sau fiindcă-ți put picioarele?

  • CTP la moartea turnătorului la Securitate – Stolnici: „Unde-l va trimite Dumnezeu, în rai, că are și Tatăl Nostru nevoie de informatori performanți?”

    image 2023 05 20 26278179 0 constantin balaceanu stolnici„A sucombat un sfânt”, începe el postarea pe rețelele de socializare.

    „A încetat din viață boierul academician Bălăceanu-Stolnici, unul dintre cei mai vomitivi turnători din istoria Securității. A dat pe mâna organelor, contra bani și titluri universitare, zeci de ani, zeci de «dușmani ai poporului», potrivit verdictului CNSAS din 2007”, continuă el.

    Apoi face referire la aprecierile care i s-au adus la împlinirea vârstei de 100 de ani, datorită activității sale academice. Publicistul însă folosește tot o notă ușor ironică.

    „Mult lăudat de Securitate pentru «calitatea informațiilor» și «capacitatea de sinteză». Mult lăudat, de asemenea, de către Ioan Aurel Pop și Raluca Turcan, pe 7 iulie anul acesta, la Academia Română, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani. Patriarhul Daniel i-a conferit ordinul numit, cum dracu altfel, <Sfântul Ioan Gură de Aur>”, mai scrie CTP.

    Apoi încheie cu o altă ironie.

    „O întrebare pentru credincioși: unde-l va trimite Dumnezeu pe acad. dr. Bălăceanu-Stolnici, în iad, pentru păcatele lui, sau în rai, că are și Tatăl Nostru nevoie de informatori performanți?”

    Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a murit la vârsta de 100 de ani, a anunțat pe Facebook Universitatea Ecologică.

    Medicul neurolog profesor Constantin Bălăceanu-Stolnici , membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 6 iulie 1923, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1947. În 1968, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale.

    Stolnici a fost colaborator al Securității, după cum arată o decizie din 2007 a Consiliului Naționale pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), decizie care nu a fost contestată, potrivit site-ului instituției.

    Datele CNSAS arată că Stolnici a fost recrutat de Securitate în 1965, iar academicianul a fost informator activ până la căderea regimului comunist.

    Numele său de cod era ”Laurențiu”. Stolnici a primit bani, dar și alte avantaje, precum vize de ieșire din țară sau promovare profesională, în urma colaborării cu Securitatea.

    Potrivit jurnalistului Neculai Constantin Munteanu, citat de G4Media, unul dintre obiectivele vizate de turnătorul Bălăceanu Stolnici a fost postul de radio Europa Liberă. El a oferit Securității o schiță a apartamentului în care locuia Vlad Georgescu, directorul postului de radio.

    VEZI SI – Masonul Stolnici s-a dus sa-l intalneasca pe „Marele Arhitect”! Mizerabilul si-a turnat propria slujnica, o amarata de femeie care isi castiga existenta cu sudoarea fruntii!

  • Masonul Stolnici s-a dus sa-l intalneasca pe „Marele Arhitect”! Mizerabilul si-a turnat propria slujnica, o amarata de femeie care isi castiga existenta cu sudoarea fruntii!

    stolnici

    Bălăceanu-Stolnici este „boier de viță veche” (strămoșii lui urcă până în secolul al XIII-lea) din neamul Bălăcenilor, neam vestit întru binefaceri istorice (urbane, bisericești și educative). Iar prin Falansterul de la Scăieni (1835), întemeiat pe moșia strămoșului Emanoil Bălăceanu, am avut și noi fourieriștii noștri.

    Pe scurt, Bălăceanu-Stolnici se prezintă, și ne este prezentat, ca om mare al neamului, „ultimul aristocrat autentic”, neurolog, profesor, doctor în științe medicale, șef al Institutului de Geriatrie, din 1992 lider al Grupului de Reformă Morală al PNL.

    Același Bălăceanu-Stolnici este însă, din 1965, colaborator al poliției politice comuniste, desfășurând, ca informator cu o vechime impunătoare, una dintre cele mai prodigioase cariere de turnător și agent de influență al Securității. Prin relațiile (și creditul moral) pe care, ca boier cu vechime genealogică multiseculară, le avea în emigrația română, a reușit să pătrundă în cele mai importante locuri din exil, de la directori ai Radioului Europa liberă și până la vârfuri ale intelectualității române din Franța și Germania.

    În portretul pe care i-l face, Neculai Constantin Munteanu, jurnalist la Europa Liberă din 1980, îl situează în top 5 al „celor mai scârboși informatori”:

    „A turnat din toate pozițiile, liberali, țărăniști, monarhiști, diplomați, colegi, medici, pacienți, rude”, spune despre el Munteanu. Și adaugă: „A turnat pentru bani, pentru carieră și din exces de zel. Omul trăia voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea apucături de rândaș și de slugă hoață. (…) A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare și cu bani peșin, în lei și valută. Oricât i se dădea, mult, puțin, omul lua. De la bacșișul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate din costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar și fleacurile artizanale dăruite celor vizitați și turnați. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, director al secției românești de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiță detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securității.”

    În tot acest timp, Bălăceanu-Stolnici este ubicuu în spațiul public. Adoră să se distribuise în rolul de figură seniorială. E convins că, sprijinindu-și cu un aer demn palmele încrucișate pe mânerul sculptat al unui toiag, ține în viață memoria adevăraților boieri. Se costumează ca atare, chiar dacă pe dedesubt poartă haina invizibilă a adevăratei vocații: cea de prodigios turnător. Cine n-a văzut pe viu bastonul cu măciulie de argint al lui Bălăceanu-Stolnici, lavalierele sale somptuoase, lănțișorul de aur, trecut prin butoniera vestei, al ceasului de buzunar, ochelarii cu ramă aurită și șnur nu-și poate reprezenta corect cum a arătat una dintre cele mai jalnice butaforii umane din câte-au traversat spațiul public românesc. Un spațiu mereu surprizător, în care s-au putut întâlni la jumătatea drumului un cvasi-analfabet, care urca spre președinție, cu un rejeton al marii boierimi, care cobora spre turnătorie.

    Înclin să cred că, în calitatea sa de turnător cu o vechime de 25 de ani (1965-1989), Bălăceanu-Stolnici a avut o carieră cu mult mai vastă și mai rodnică decât întreaga sa carieră medical-științifică și academică. Dacă e să-i citim autobiografia olografă pe care și-o face în dosarul de informator al Securității, latura aceasta a vieții lui este cu mult mai vastă și mai rodnică decât întreaga sa carieră medical-științifică și academică. A fost un turnător redutabil bine travestit într-un medic cu zorzoane. Consultați, ca să vă convingeți, fastuosul raport al CNSAS prin care boierul nostru, rebotezat în birourile Securității cu numele „Laurențiu”, este declarat „colaborator al poliției politice comuniste”, decizie „definitivă și irevocabilă”. (Balaceanu Stolnici.pdf – cnsas.ro)

    Se poate spune, fără urmă de îndoială, că „Laurențiu” l-a depășit pe Bălăceanu-Stolnici. Serviciile pe care le-a adus țării sale în timpul comunismului îl vor face să rămână în istoria României drept cel mai important colaborator și agent de influență al regimului și al Securității lui Ceaușescu.

    Pesemne că acesta și este motivul nedeclarat pentru care a fost omagiat zilele trecute de la tribuna Academiei de către confrații lui. „Fire cumpătată” l-a numit unul dintre omagiatori. Splendidă sintagmă, capabilă să exprime în doar două cuvinte toate calitățile pe care trebuie să le aibă o ființă împletită atât de armonios din întuneric și lumină. Toți marii duplicitari ai lumii – de la criminali, informatori și până la oamenii politici versați, toți, contorsioniști de clasă – își trăiesc viața scindată între scenă și culise, în regim nocturn și diurn. Răul cel mai sofisticat îl fac sub masca cumsecădeniei, jovialității, ieșirii în întâmpinare.

    Cu toții sunt „firi cumpătate”: oameni așezați, echilibrați, reținuți, afișând respect de sine, astâmpărați și chibzuiți, liniștiți, domoliți, potoliți. Și cu ținută. Într-o perfectă dedublare, „Laurențiu” vorbește în Dosarul său despre Bălăceanu-Stolnici la persoana a treia și enumeră toate calitățile care-l recomandă deopotrivă pentru postul de informator ideal și agent de influență cât și pentru cel de director al Institutului de Geriatrie. Solicită cu franchețe și ca răsplată firească pentru truda turnătoriei postul directorial al Anei Aslan, de vreme ce moartea îi bătea acesteia la ușă… Căci, dacă nu el, cine? În numele gradului său istoric de „boier vechi”, revendica ca pe un act de dreptate avansări în grad la Securitate.

    Ca să-nțelegem cum se cuvine țara în care trăim și urâțenia acestei glorificări academice făcute cu prilejul centenarului împlinit de un individ clasat în „top 5 al celor mai scârboși informatori”, poate că trebuie să ne-aducem aminte că tot în anul acesta se împlinesc, în vinovata tăcere a instituțiilor statului, 100 de ani de la nașterea uneia dintre cele mai alese ființe născute în România.

    Ironia de la Academie face să ne arate unde a ajuns istoria noastră: au trecut 33 de ani de la o revoluție anti-comunistă confiscată de un regim neocomunist. Nu e atunci firesc ca un slujbaș al Securității să fie urcat pe soclu, în timp ce Monica Lovinescu – deși a vorbit vreme de 30 de ani în locul unui popor redus la tăcere, plătindu-și îndrăzneala cu moartea mamei și cu bătaia mutilantă până la comă – să rămână uitată?

    Vă-ntreb pe cei pe care știu că v-a creditat și v-a iubit, pe cei care ați cunoscut-o, ați prețuit-o și ați iubit-o la rândul vostru: nu credeți oare că fibra ei morală, dacă ar fi printre noi, așa cum este și sărbătoritul din 6 iulie al Securității, s-ar cutremura văzând pe cine omagiați sub cupola Academiei, acum un loc al rușinii publice?

    VEZI SI – CTP la moartea turnătorului la Securitate – Stolnici: „Unde-l va trimite Dumnezeu, în rai, că are și Tatăl Nostru nevoie de informatori performanți?”

  • Evreii în conducerea României după pierderea războiului

    holocaustul rosu jpg

    Literatura de specialitate extrem de bogată care a fost dedicată comunismului din România primilor ani de după război permite radiografierea aparatului de stat în ale cărui poziţii cheie s-au regăsit următorii iudei:

    1. Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn) (1893-1960), secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948; din noiembrie 1947 până la excluderea ei din viaţa politică în 1952 ministru de Externe al RPR şi membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român, PCR (din 1948 redenumit Partidul Muncitoresc Român, PMR, după care în 1968 a revenit la titulatura PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (UFDR) (1948-1952), continuatoarea Uniunii Femeilor Antifasciste Române

    2. Ilca Melinescu (n. Ilka Wasserman), secretara biroului Anei Pauker (şi după unii adevărata şefă a Ministerului Afacerilor Externe, MAE) şi directoarea editurii de limba rusă “Cartea Rusă”

    3. Ella Diamantstein, secretara Anei Pauker la biroul de la sediul PCR (1944-1947)

    4. Carol Lustig, director administrativ în MAE între 1948 şi 1952 (demis)

    5. Ana Toma (Ana Grossman), soţia lui Sorin Toma, apoi a lui Constantin Pârvulescu şi în fine a lui Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii): secretara particulară a Anei Pauker după război; ministru adjunct al aceleiaşi Ana Pauker la MAE (1950-1952), apoi ministru adjunct al Comerţului Exterior

    6. Egon Balaş, şeful Departamentului pentru Probleme Economice din cadrul MAE între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat în 1954)

    7. Cristina Boico, înalt funcţionar în cadrul MAE până în 1952, când va fi destituită

    8. Iosif Chişinevschi (născut Jakob (B)Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei sale) (1905-1963): membru al CC din 1945; şi secretar responsabil cu propaganda (departamentul Agitaţie şi Propagandă) (1948-1952); membru al Secretariatului, responsabil cu propaganda şi cultura (1952-1955); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric şi şef al Secţiei Externe a CC (1950-1957, când va fi destituit)

    9. (?) Vasile Luca (Luka László) (1898-1963): fondatorul de facto al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) după război (Andreescu, Nastasă, Varga, 2003, p. 152); membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe (1947-1952); arestat în 1952, condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă; decedat în detenţie în 1963 şi reabilitat oficial în 1968

    10. Alexandru Iacob, şeful organizaţiei PCR Cluj după război; ministru adjunct de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)

    11. Zoltan Eidlitz, şef de personal în Ministerul de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)

    12. Alexandru Nistor, membru în Comisia de Lichidare CASBI şi director în cadrul Ministerului de Finanţe între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat doi ani mai târziu)

    13. prof. Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman) (n. 1909), acuzator public în procesele de la finele războiului şi ministru al Justiţiei (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naţionale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961)

    14. Leonte Răutu (Lonia Oigenstein) (1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la Scânteia după război (?); şeful Secţiei de Verificări a CC în 1950; membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982)

    15. Gheorghe Stoica (Moscu Kohn) (1900-1976): membru al CC al PMR/PCR (1948-1974); membru supleant, apoi titular al Comitetului Executiv (1968-1974); prim-secretar al comitetului orăşenesc al PCR (1950-1953); ambasador în RD Germană (1953-1956); director general al Direcţiei Generale pentru Consiliile Populare (1969-1976)

    16. Miron Constantinescu (Meher Kohn, după alte surse Cohen, jidan originar din Galaţi), ministru al Minelor şi membru în CC al PCR

    17. Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef, jidan originar din Ungaria, născut la Salonta, Bihor) (1911-1969): membru al Biroului Politic (din 1948); secretar CC al PMR (1948-1954); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); ministru al Nationalităţilor în guvernul Groza (1948-1952), preşedinte al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (1950-1951); prim-vicepreşedinte şi apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965); şef al secţiei de relaţii internaţionale a partidului în timpul guvernării Dej; membru în conducerea CDE

    18. Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev) (1906-1973): comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); şeful organizaţiei Bucureşti a PCR (1944-1947); şeful Direcţiei Politice a Armatei, (1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); preşedintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965) Cuscrul lui Ceausescu.

    19. (?) Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru CC din 1945 şi al BP din 1948; prim secretar CC (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968

    20. Ghizela Vass (n. 1912): membru supleant CC (1945-1948), membru titular al CC al PMR/PCR (1948-1984); şef-adjunct al Secţiei Externe a CC (1950-1953, când va fi destituită); apoi şefa de cadre a CC al PMR şi ulterior şefă de secţie a CC al PCR (1975-1984). Nimeni alta decat bunica actualului presedinte al camerei deputatilor, Bogdan Olteanu.

    21. av. Leopold Filderman: preşedinte al Comisiei Superioare de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti; deputat de Bacău în Marea Adunare Naţională (1946-1952) şi totodată secretar general la departamentul Industriei de Stat din Ministerul Industriei şi Comerţului

    22. Victor Vezendian, adjunct în Secţia Externă a CC (1950-1953), apoi viceprimar al capitalei

    23. Aron Braeşter, membru supleant al CC al PMR (1948-1955)

    24. Heinrich Kreindler, secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice din 1947

    25. Ida Felix: membră a Comisiei de Control a Partidului (1945-1950) şi apoi directoare de cadre în Ministerul de Externe (1950-1952)

    26. David Rotman, şef de secţie în Comisia Controlului de Stat între 1945 şi 1953, când va fi demis şi exclus din partid

    27. av. Georgescu (Ashkenazy), director general în cadrul Ministerului Învăţământului (1948-1952)

    28. dr. Simion Oeriu (Schaefer), comisar general al executării armistiţiului, având rang de subsecretar de stat (1945-1946); comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), apoi comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris

    29. Emil Calmanovici, director general al Normelor şi Construcţiilor în Ministerul Construcţiilor între 1944 şi 1951, când este arestat în “procesul Pătrăşcanu”

    30. Jean Coller, membru al Direcţiei de Cadre a CC (1945-1950)

    31. Liuba Chişinevschi (n. 1911), soţia lui Iosif Chişinevschi, presedintă a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1946) şi vicepreşedinte a Confederaţiei Generale a Muncii din 1944; membru CC al PCR (1945-1955); membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1955); secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957); activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul II al capitalei (din 1971)

    32. dr. Simion Zeiger, preşedintele Comisiei de Stat pentru Planificare din Ministerul Economiei Naţionale (1948-1952). [Nu îmi dau seama dacă este vorba de aceeaşi persoană cu dr. Lew Zeiger, dir. Gen. în Ministerul Economiei

    33. Alexandru Sencovici (1902-1995), membru în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; ministru adjunct al Muncii şi Prevederilor Sociale (1948-1949); ministru al Industriei Uşoare (1949-1957 şi 1961-1969); ministru al Industriei Bunurilor de Consum (1959-1961)

    34. Gheorghe Gaston Marin: secretar particular al lui Dej după război; ministrul Industriei şi Energiei Electrice şi Electrotehnice (1952-1958); membru CC în 1960; numit preşedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare în 1962; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1965

    35. Nicolae (Miklos) Goldberger (1904-1970), membru în conducerea CDE.; instructor CC al PCdR pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; responsabil al Comisiei Propagandă din Direcţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR (1948-1952); şeful Direcţiei Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR (din 1956); director adjunct al Institului de Istorie al CC al PCR

    36. Fanny Goldberger, soţia lui Nicolae, şefa cancelariei CC al PMR în anii ‘50

    37. Alexandra Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946); deputată de Bucureşti în Marea Adunare Naţională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948

    38. Andor Bernat, secretarul Uniunii Tineretului Comunist (UTC) după război

    39. Valter Roman (Ernst Neulander) (1913-1983), jidan vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl lui Petre Roman: organizatorul securităţii (?), şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei, transformat ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952, când este destituit); directorul Editurii Politice (1954-?); membru al CC al PCR (din 1965)

    40. Armand Popper, directorul editurii “Cartea Rusă” în anii ‘50

    41. dr. Sandu Lieblich, membru în conducerea CDE, medicul personal al lui V. Luca şi al altor lideri de partid până în 1953, când va fi arestat ca spion sionist

    42. av. H. Leibovici-Şerban: acuzator public în Tribunalul Poporului (1945); membru în conducerea CDE; secretar general al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE) până în 1951; din 1948 deputat în Marea Adunare Naţională

    43. Alexandru Bădău/Bădan (Alexander Braunstein), şeful Comisiei de Control al Străinilor, originar din Târgovişte

    44. mr. Lewin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al cenzurei pentru presă

    45. Emmerick Stoffel, jidan din Ungaria, ambasador (şef al Legaţiei) al României în Elveţia (1944-1948)

    46. Harry Făinaru (Hersch Feiner), şef al Legaţiei Române din SUA imediat după război

    47. Anton Moisescu (n. 1913): membru al CC al PCR (1955-1969); ministru plenipotenţiar în SUA (1954-1956) şi Argentina (1956-1957); secretar al Consiliului Central al Sindicatelor (1957-1962); preşedinte al Societăţii de Cruce Roşie (1962-1971)

    48. Paul Davidovici, însărcinat cu afaceri al Legaţiei Române la Tel Aviv (1949-1952); director în centrala MAE (1952-1953)

    49. Mişa Levin: director în Ministerul Muncii (1946-1947); prim consilier şi ministru plenipotenţiar în centrala MAE (1947-1948); prim-consilier al Legaţiei Române la Roma din 1948 până în 1950, când se refugiază în Israel

    50. Barbu Solomon (1904-1965): membru al CC al PMR (1948-1965); ministru plenipotenţiar în Norvegia (din 1948); judecător la Tribunalul Suprem, iar din 1962 vicepreşedinte al acestuia

    51. Ida Szigally, prietenă a Anei Pauker, conducătoarea de facto a Ambasadei din Londra

    52. N. Lăzărescu (Burah Lazarovici), însărcinat de Afaceri al RPR la Paris

    53. Simion Bughici: ambasador la Moscova (1949-1952); membru supleant al CC în 1949 şi 1950; ministru de Externe (1952-1955) care, deşi iudeu, i-a succedat în funcţie Anei Pauker, semn că epurările orchestrate de Dej nu aveau un conţinut eminamente antisemit, cât politic

    54. Marcel Breslaşu (Mark Breslau), directorul general la Direcţia Artelor

    55. Aurel Baranga (Ariel Leibovici), dramaturg, poet şi publicist, inspector general al Direcţiei Artelor din Ministerul Culturii

    56. Benjamin Vilner, inspector general la Ministerul Cultelor

    57. Samoilă (Samuel Rubenstein), director guvernator la Scânteia după război

    58. Sorin A. Toma: membru în conducerea CDE după război; redactor şef adjunct (1946-1947) şi apoi redactor şef (1947-1960) al ziarului Scânteia; membru al CC al PMR (1955-1960); membru al Biroului Organizatoric al partidului (1950-1953);

    59. Avram Şerban (Sam Asriel): membru, alături de Mişa Levin şi Al. Sencovici, în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; membru CC al PCR (din 1945); deputat de Alba în Marea Adunare Naţională (1946-1952); din 1948 director al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale

    60. Horia Liman (Lehman), scriitor, redactor şef adjunct la Scânteia

    61. Silviu Brucan (Saul Bruckner, după alte surse Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, cel care conducea întreaga campanie propagandistică de comunizare, acelaşi care în mai 1945 ameninţa în ziar: “Da, nici o cruţare! Bandiţi manisto-salaziţi!”; ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu

    62. Alexandru Bârlădeanu (Goldenberg), membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR şi, după Revoluţia din decembrie 1989, preşedinte al Senatului în prima legislatură democratică

    63. Barbu Zaharescu: numit la conducerea Direcţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC în 1949; redactor şef la Lupta de clasă până în 1962

    64. Ştefan Voicu (A. Rottemberg) (1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-şef adjunct la Scânteia (1948); redactor şef la Lupta de clasă din 1962 şi la Era socialistă din 1974

    65. ing. S. Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă şi membru în conducerea Uniunii Evreilor Români din Vechiul Regat după război

    66. Niculae Bellu, redactor responsabil la România Liberă în anii ‘50

    67. Radu Lupan, redactor-şef la Editura pentru Literatură şi şef al departamentului extern al săptămânalului Contemporanul până în 1952, când va fi demis

    68. Dinu Hervian, membru în conducerea CDE şi director general adjunct la Agerpress la începutul anilor ‘50

    69. Jehan Mihai (Jakob Michael), şeful industriei cinematografice române

    70. Elisabeta Luca (născută Birnbaum, soţia lui Vasile Luca102): membră în Uniunea Femeilor Antifasciste din România şi membră în Comitetul Cinematografiei din România între 1950 şi 1952, când va fi eliberată din funcţie

    71. Alexandru Graur (Alter Brauer, tatăl reporterului sportiv Dumitru Graur), director general adjunct al Societăţii Radiofonice Române din 1949, succedându-i în funcţie lui Matei Socor

    72. ing. Mihail Roller (necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică), vicepreşedinte al Academiei Române devenite în 1948 Academia RPR, autorul unei notorii istorii falsificate a românilor în 1947

    73. Barbu Lăzăreanu (Lazarovici), membru în prezidiul Academiei RPR odată cu reorganizarea din 1948 a acestei instituţii

    74. prof. Eugen Schileru, membru în conducerea Artiştilor Plastici din RPR până în 1952, când va fi demis

    75. prof. Weigel, care conducea operaţia de epurare a studenţilor anticomunişti din Universitatea Bucureşti

    76. prof. Lewin Bercovici, venit, ca atâţia alţii, din URSS, controla corpul didactic al Universităţii Bucureşti

    77. Henri Wald, profesor de logică la Universitatea Bucureşti în anii ‘50

    78. M. H. Maxy, profesor la Facultatea de Arte Frumoase Bucureşti şi preşedintele sindicatului acestei instituţii; membru în Comisia Superioară de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România

    79. Silviu Josifescu (Samson Josifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Cârlova şi Vlahuţă de toate pasajele care nu concordau cu doctrina comunistă

    80. Ioan Vinter (Jakob Winter), al doilea critic literar marxist al României

    81. Leonte Tismăneanu (Enea (Leon) Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu) (1913-1981), din 1948 redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică) şi profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti

    82. Hermina Tismăneanu (mama lui Vladimir Tismăneanu), funcţionară în biroul lui Al. Moghioroş în 1952

    83. Herbert (Belu) Zilber, director al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) între 1944 şi 1948, când va fi arestat şi ulterior judecat în “procesul Pătrăşcanu”

    84. Dr. Zeider, juristconsult al MAE

    86-87.) Pascu Ştefănescu şi Podoleanu, secretari de stat responsabili de Industria Alimentară în guvernul Dej

    Dintre jidanii ofiţeri de grad superior (maiori, colonei, generali) şi/sau şefi de secţii/birou/direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi în particular ai Securităţii s-au regăsit:

    88.) Teohari Georgescu105 (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat (pentru administraţie) în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit în 1952 şi arestat pentru “deviere de dreapta” în 1953, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972)

    89.) George Silviu (Gersch Golinger), secretar general al Ministerului de Interne (1946-1952)

    90.) Iosif Sraer (Şraier) (n. 1912), fost jurist al partidului comunist şi avocat al lui Gheorghiu-Dej în perioada interbelică: secretar general al MAI (1945-1946); adjunctul ministrului T. Georgescu la M.A.I. (1946-1952), înainte de a emigra în Occident

    91.) gen.-lt. Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), jidan basarabean originar din Chişinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 şi gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcţionar în MAI din 1945; inspector general al Siguranţei (1947-1948); subdirector (locţiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici şi secretar general al M.A.I. (1953-1961); trecut în rezervă în 1961 cu gradul de gen.-lt.

    92.) Iozefina Marcovici, soţia lui Nicolschi, angajată în direcţia generală a Poliţiei

    93.) mr. Wilhelm Einhorn, jidan vorbitor de maghiară din Transilvania: şeful Direcţiei Regionale de Securitate Cluj (1944-1948); din 1948 director al secretariatului DGSP şi şef de personal al DGSP; avansat la gradul de colonel în 1951 şi numit director adjunct al Direcţiei I de Informaţii Externe DGSS

    1. cpt. Emanoil Schmerler, unul din cei doi şefi de birou ai secretariatului DGSP

    2. gen.-col. Laurian Zamfir ( Laurian Rechler), originar din Brăila, numit în 1952 şeful Direcţiei Control Străini şi Paşapoarte (DCSP) din cadrul Comandamentului General al Miliţiei

    3. Ervin Voiculescu (Erwin Weinberg), care i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la DCSP, fiind apoi numit director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa; la un moment dat, şef al direcţiei Paşapoarte din MAE

    4. col. Mişu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa

    5. mr. Samuel Antoniu, şef de serviciu şi locţiitor al lui Dulgheru (1948-1952)

    6. cpt. Grigore Stetcovici, şef al serviciului Contrasabotaj din Direcţia V a DGSP

    7. mr. Simion Fischer, şef de birou în cadrul Siguranţei, apoi subaltern al lui Dulgheru la Direcţia de Cercetări Penale (1948-1952)

    8. col. Francisc Butyka: fost activist CC al PMR şi membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, cel care i-a succedat lui Dulgheru între 1952 şi 1963 la şefia Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956

    9. gen.-lt. Moises Haupt, comandant militar al capitalei imediat după război

    10. gen. P. Cristescu (Fifca Kleinman), şeful Miliţiei din România la sfârşitul anilor ‘40

    11. col. Iacov St. Bulan, avansat la 23 august 1949 general, care a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1945-1952)

    12. gen.-mr. William Suder (Wilman Suder), şef al Departamentului Contraspionaj al Securităţii până în 1949

    13. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil al RPR

    14. mr. Avram Solomon, şef de serviciu al Direcţiei Bucureşti a DGSP de la înfiinţare (30 august 1948)

    15. gen. Isidor Hollinger, şef de catedră la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa, cel care i-a succedat în funcţie lui Suder la Departamentul de Contraspionaj

    16. mr. Ştefan Iordanov, ofiţer politic al Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formată în 1943 prin recrutări din rândurile soldaţilor români prizonieri în URSS, a fost apoi avansat colonel şi a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne

    17. col. Holban (Moscovici), şeful Regionalei Bucureşti Siguranţei (1944-1948)

    18. col. Holţier Ervin, şeful Direcţiei a X-a DGSP (1948-1952)

    19. Eugen Dascălu (Davidovici), şeful Siguranţei Satu Mare (1944-1946), posibil agent KGB, apoi şef DRSP Târgu Mureş

    20. col. Lucian Stupineanu (Stappnau) (n. 1914): director general al Serviciului Special de Informaţii (1945-1947); secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (sfârşit 1946-început 1947); şeful Direcţiei Spionaj Economic a DGSP, odată cu înfiinţarea acestei instituţii la 30 august 1948

    21. col. M.A.I. Mihai (Bibi) R. Boico, din 1949 avansat gen.-mr., destituit în 1952

    22. col. Ludovic Cseller (Zeller), director al DRSP Oradea din 1948

    23. col. Iosif Breban, şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj în 1955

    24. col. Gavril (Ianoş) Birtaş, şeful Direcţiei I a DGSP din 1948, destituit în 1952

    25. Andrei Micu, şeful Direcţiei Cadre a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când va fi destituit

    26. col. dr. Şuli Brill, exclus din M.A.I. şi din partid în 1952

    27. Luiza Segal, şefă de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)

    28. mr. Moise Senater, director adjunct al DRSP Bucureşti (1948-1952)

    29. col. Adalbert Izsak (Ijak, Iszaek): director adjunct al DRSP Braşov, apoi al doilea adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii şi ulterior şeful Direcţiei Regionale de Securitate Galaţi, unde i-a succedat în funcţie lui Wisting

    30. col. Zeller, inspector general al Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când s-a sinucis urmare a destituirii sale în cadrul epurărilor

    31. Benjamin Fuchs, responsabil Direcţia Personal a DGSP

    32. lt. col. Mauriciu Strul, şeful Direcţiilor Regionale Galaţi (1948-1950) şi apoi Ploieşti şi ulterior Vrancea ale Securităţii

    33. Iuliu Massler, şeful Regionalei Bistriţa Năsăud a Siguranţei (1946-1947)

    34. Johann Schwebel, care i-a succedat în funcţie lui Massler (1947-1948)

    35. Matusei Andreescu (Nathan Matusievici), şef de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)

    36. col. Mihai Patriciu (Mihai Weiss) (†1996): inspector general la Regionala Cluj a Siguranţei (1944-1948); director al DRSP Cluj (1948-1952), destituit în cadrul epurărilor antisemite din 1952, ulterior director al Uzinei Metalurgice Reşiţa

    37. lt.-col. Ştefan Koller (Coler) (n. 1916), angajat din 1952 în MAI (la Direcţia Generală a Lagărelor); comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti

    38. col. Iţic Averbuch, comandantul Securităţii Ploieşti în anii ‘50, avându-i ca adjuncţi pe Mauriciu Strul şi pe anchetatorul Şmilovici

    39. col. Eugen Vistig (Wisting), director al DRSP Craiova din 1948 şi apoi şeful DRSP Galaţi la începutul anilor ’50, unde i-a succedat în funcţie lui Mauriciu Strul

    40. lt.-maj. DGSS Marcu Abramovici, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954

    41. lt.-col. Ludovic Weisz (Weiss) (n. 1912): membru PCR din 1945; directorul Regionalei Satu Mare a Siguranţei/Securităţii (1946-1953); anchetator al lotului Pătrăşcanu în 1954; după reabilitarea celui din urmă în 1968, ar fi emigrat în Israel

    42. Iacob Fuchs, şeful serviciului judeţean Baia al DRSP Suceava

    43. lt. Barel Orenstein, din 1948 director adjunct al serviciului judeţean Râmnicu Sărat al DRSP Galaţi

    44. lt. Jacob Weigner, director adjunct al serviciului judeţean Turda al DRSP Cluj

    45. cpt. Israil Ruckerstein, şeful serviciului judeţean Botoşani al DRSP Suceava

    46. cpt. Iosif Hahamu, şeful serviciului judeţean Caraş al DRSP Timişoara

    47. mr. Zoltan Kling, şeful serviciului judeţean Severin al DRSP Timişoara

    48. lt. maj. Simon Siegler, şef de birou şi referent la secţia Probleme Speciale a DGSP din 1948; anchetator a DGSP în procesul “grupului Pătrăşcanu”106 din 1954

    49. Adalbert Stern, subdirector al Biroului de Securitate Baia Mare în anii ‘50

    50. Iulian Sorin (cu numele său românizat, el a reuşit o bună perioadă de timp să-şi camufleze perfect originea jidovească) – ofiţer superior la Direcţia I a Securităţii, apoi inspector general al Departamentului Cultelor, iar din 1997, secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieştii România !!!!!!!!

    144-146.) căpitanii List, Frost şi Rigman, şefi ai catedrelor de specialitate de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa

    147-148.) cpt. Mauriciu Adam şi Heinz Stănescu, doi din cei patru şefi de serviciu ai Direcţiei I a DGSP

    149-151.) şefii de birou DGSP (din 1948) Eugen Tais, Marcel Turchischer, Estera Haber, etc.

    De fapt, lista numeroşilor jidani comunişti din România postbelică nu poate fi redată exhaustiv, ci cel mult ilustrativ. Enumerarea de mai sus se extinde în realizate mult mai mult, lucru estimabil de pildă prin adăugarea altor nume de jidani din subordinea lui Mişu Dulbergher la Direcţia de Anchete Penale:

    152.) Antoniu Sami (Samuel Aritonovici), director adjunct al Direcţiei între 1948 şi 1952, plecat ulterior în Israel

    153.) Matusei Andreescu (Nathan Mathuseevici), anchetator penal la Brigada Mobilă între 1946 şi 1948 şi la direcţia regională Timiş a MAI , decedat în 1988

    154.) Răzvan Sergiu, locţiitor al şefului de serviciu, emigrat şi el în Israel

    155.) Ceaslavski, şef de serviciu (1947-1953) şi fost frizer al Anei Pauker

    156.) Neidman Gingol, consilier (1947-1953) şi profesor la Şcoala de Securitate Băneasa, emigrat ulterior în SUA

    157.) Rusu Mircea, anchetator al Securităţii 1947-1956), şi el emigrat în SUA

    158.) Mureşan (Leon Davidovici), anchetator între 1948 şi 1958, emigrat în SUA

    159.) Franco Sandu (1947-1956), emigrat în Israel

    160.) Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă şi la DGSP, emigrat în Israel

    161.) Mahler William, anchetator (1952-1956), emigrat în Israel

    162-163.) Flamboly Telemaques şi Negru Nicu, ultimul emigrat în Israel

    164-169.) Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clara, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc.

    Practic, în ansamblul Direcţiei, pe lângă cei de mai sus, alţi 8-10 din totalul de 45 ofiţeri erau jidani maghiari, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni, şi doar 8 (!) români! (Niculae, 2004: 32)

    Similar, există alte numeroase nume de jidani grupaţi în majoritatea lor în Comitetul Democrat Evreiesc (CDE, organizaţie care includea şi sioniştii de stânga şi Uniunea Evreilor Români – facţiunea dizidentă a lui M.Z. Sărăţeanu), ceea ce ar permite constituirea unei liste mult mai lungi.

    În conducerea organizaţiei, în afara celor sus-menţionaţi, s-au regăsit: Bercu Feldman – preşedintele CDE, Marcel Fischler, Eduard Manolescu, Marcel Popper (toţi deveniţi, alături de Leibovici-Şerban, deputaţi în Marea Adunare Naţională în 1948); Israel Bacal, un vechi comunist şi conducător CDE-ist, K. Vechsler, Solomon Ştefan, dr. Jean Abermann, Baruch Berea, Paul Iscovici, Laurenţiu Bercovici – secretar CDE pentru Bucureşti, I. Stern şi Morel Farchy – preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al comunităţii din Bucureşti, Tiberiu Reny-Arad, preşedintele FUCE la începutul anilor ’50, Petre Lupu, Marcel Rosenzweig, Ury Bernador şi B. Lebli (directori succesivi ai Teatrului de Stat Evreiesc), Emil Dorian, Lascăr Şaraga – secretar general FUCE la sfârsitul războiului, Gh. Florescu, Nicolae Schwartz, etc.

    Această listă include jidanii care au preluat guvernarea României în primii ani ai regimului communist adus de tancurile sovietice. Aceşti jidani au făcut un Holocaust (Genocide) împotriva românilor care este parte a Holocaustului Roşu. De asemenea, lista îi cuprinde şi pe jidanii care au venit la putere după 1989 şi care sunt produsul sistemului comunist.

    • Abraham Ecaterina
    • Apostol Gheorghe, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc
    • Aritonovici Sami
    • Badan Alexandru, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
    • Bakal Israil
    • Baranga Aurel alias Ariel Leibovich, inspector general al artelor.
    • Bădău Alexandru, alias Braunstein şeful sectiei de evidenţă a străinilor
    • Beiner Sigi (Sigfried? Siegmund? Bainer, Bayner)
    • Bercovici Levin alias Lewin Bercovich, tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
    • Bogopolski Haim
    • Breslaşu Marcel, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
    • Brucan Silviu (Samuil Brukner, Samuel Bruckner), redactor şef al Scânteii
    • Bruhiş Mihail (Ştrul Pinhusovici Kofman, Kaufmann)
    • Bughici Simion
    • Bunaciu Avram alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
    • Cassian Nina (Renée Annie Cassian), poetă
    • Călugăru Ion, scriitor
    • Chişinevschi Iosif alias Iakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
    • Chişinevschi Liuba alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste. UFDR [sotia jidanului Iosif Chişinevschi].
    • Cristescu Pavel alias Kleinmann
    • Crohmălniceanu Ovid (Moise Kahn), critic literar
    • Crăciun Constanţa
    • Costea (Zeider), Mirel, în 1944 era Seful Serviciului de Informatii din Formatiunile de Lupta Patriotice, sef Sectia Cadre a CC al PCR.
    • Cotovschi Grigore
    • Czeller (Zeller), şeful securitatii în nord-vestul Ardealului.
    • Constantinescu Miron alias Mehr Kohn, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
    • Dobrogeanu-Gherea Constantin, alias Solomon Katz –social democrat.
    • Dulgheru Mihai(Dulbergher Mihai – State security colonel, inspector of all prisons)
    • Ebner Silvia
    • Einhorn Wilhelm
    • Faierstein (Feierstein, Feuerstein) Raia (Raisa?)
    • Fainaru Harry, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
    • Flexer Michael (Flechser, Flachser)
    • Florescu Mihail alias Iacobi
    • Frenkel Isak
    • George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
    • Georgescu Teohari, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
    • Goldberger Fanny
    • Goldberger Nicolae (Goldberger Miklós)
    • Goldstein Max
    • Goldstein Seiman
    • Graur Alexandru alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.
    • Gurevici Herş Leib
    • Gutmann Heinz, şef al Serviciului Secret Civil.
    • Haupt Moise, general, comandant militar al Capitalei.
    • Holban alias Moscovich (Moscovitz), şef al Securităţii pe Bucureşti.
    • Hollingher Isidor (Hollinger)
    • Iliescu Ion, Preşedinte al României
    • Iosifescu Silviu (Silvian!) alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
    • Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.
    • Kleiman (Kleinmann), Moisei Solomonovici
    • Kofman (Kaufmann?) Iakov
    • Kohn Hillel
    • Koller Ştefan, (colonel of State Securitaty, comander of Aiud Prison)
    • Lăzărescu N. alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.
    • Leibovici, Ştrul Abramovici
    • Lemkovici Feiga
    • Levin Misha secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
    • Luca Elisabeta
    • Lupu Petre (Pressman, Pressmann)
    • Lutenko Moisei
    • Levin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
    • Liman Horea, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.
    • Marin “Gaston” Gheorghe (Gh. Grossmann)
    • Mezincescu Eduard (Mezingher, Mesinger)
    • Moghioroş Alexander, Ministru al Naţionalităţilor, jidov din Ungaria.
    • Morghenstern (Morgenstern), Izrail (Israel) Markovici
    • Naş Leon (Littman, Littmann)
    • Nicolschi Alexandru (Boris Grünberg), colonel of State Securitaty
    • Manole Ofelia
    • Oieru Simon, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
    Bogdan Olteanu
    • Olteanu Bogdan, preşedinte al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României
    Ana Pauker (Hannah Rabinsohn)
    • Pauker Ana alias Hannah Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
    Marcel Pauker
    • Pauker Marcel
    • Pintilie Gheorghe (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko; numele idiş necunoscut; Grünberg?), general de Securitate; soţia, Ana Toma
    • Porumbacu Veronica (Scherfelberg), poetă
    • Rădăceanu Lotar alias Lothar Wuertzel, ministrul muncii.
    • Răutu Leonte, alias Lev Oigenstein
    • Roller Mihail, Preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.
    Petre Roman
    • Roman Petre, prim ministru al României
    • Roman Valter, alias Ernő Neuländer, maior KGB, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
    • Samoilă alis Samuel Rubinstein/Rubenstein, director guvernator al Scânteii.
    • Sielberman (Silbermann) Iosif
    • Saevici Faibisch
    • Sam Asriel, alias Şerban, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
    • Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă.
    • Sencovich Alexander, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
    • Sepeanu Tudor
    • Stoica Gheorghe (Moscu Cohn)
    • Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
    • Stöffel Emeric, jidov din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
    • Suder William, alias Wilman Suder , şef al Contra Spionajului.
    • Szillagy Ida, prietenă a Anei Pauker, reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
    • Ştrul Mauriciu, comander of State Security in Galaţi
    • Teigher Simion (Teiger)
    • Tertulian, N. (Nathan Veinstein/Weinstein), literary critic
    • Tismăneanu Leon (Lev Moiseevici Tismeneţki)
    • Toma Sorin (Moscovici), pressman of “Scânteia”
    • Ungureanu Mihai Răzvan, membru supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist
    • Vass Ghizela, a condus secţia externe, jidancă maghiară, bunica lui Bogdan Olteanu
    • Vihrev, Abram Naumovici
    • Vinter Joan alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.
    • Voicu Ştefan (Aurel Rottenberg)
    • Voiculescu Ervin alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
    • Zaharescu Barbu (Zuckerman, Zuckermann)
    • Zamfir Laurian, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii.
    • Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
    • Zeiger Lev, director general în Ministerul Economiei.
    • Zighelbaum (Ziegelbaum), Strul
    • Wassermann Ilka, reala directoare a Ministerului de Externe.
    • Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
    • Weiss Ludovic

    sursa: incorect politic

  • Sistemul recunoaște că ne facem treaba

    anton rog

    De pe InPolitics:

    Generalul SRI Anton Rog, șeful centrului național Cyberint, anunță public că începînd cu alegerile de anul viitor nu se va mai putea repeta situația din 2020, cînd unele partide s-au folosit de campanii pe rețelele sociale pentru a manipula voturile cetățenilor, date fiind modificările recente ale legislației, care consideră asemenea manipulări drept atacuri la ordinea constituțională. Se poate lăsa și cu arestări, a mai avertizat generalul […].”

    Problema principală a celor care au colonizat România, prin asistența totală a serviciilor secrete, rămâne faptul că nu au săvârșit controlul total asupra conștiințelor prin mass-media. Presa alternativă a scăpat de sub control și acest lucru deranjează ordinea stabilită, coloniile nefiind încă total “securizate”…

    Când vă spuneam că democrația de masă, electivo-mediatică, este o farsă în favoarea unui control total. Capitalizarea politicii prin finanțarea transnațională, mediatizarea controlată, condiționarea mentalităților și a agendelor pseudo-politice care se rezumă la un execuțiu de acceptare și punere în aplicare a celor deja decise de U.E. (SUA) în detrimentul țărilor, este CANCERUL care trebuie eradicat de la sursă spre eliberarea popoarelor de sub jugul globalizării!

    Se poate lăsa și cu arestări, a mai avertizat generalul într-un interviu acordat zilele trecute platformei educaționale Stakeborg Academy.

    Dacă acea campanie e una de dezinformare, un atac hibrid la ordinea constituțională, adică influențează alegerile, influențarea însemnînd că voința electoratului, care e parte din constituție, este schimbată, adică votul nu mai e conform voinței fiecăruia și există influențe care conduc către alte procente și se schimbă ordinea constituțională, atunci noi ne folosim toate mijloacele și forța de care dispune serviciul de informații pentru a elimina acea amenințare.

    Avangardismul organic vs naftalina socialistoido-securistică

    Faptul că se încearcă controlul informațiilor și a opiniilor nealiniate nu este un eveniment în sine. Acest modus operandi se află în gena U.E. și este absolut firesc să evolueze în acest mod în etapa globalizantă.

    Ceea ce trebuie să rețină slugile din România este că pregătim terenul informațional și ideologic de ani de zile.

    Activitatea noastră nu s-a rezumat niciodată la posturi reacționare, așa cum o fac controlorii de opoziție. Noi am educat cu răbdare și metodă, am participat când a fost nevoie și, cel mai important, am însoțit suferințele și frustrările comune alături de oameni, la firul ierbii. Cu ajutorul lui Dumnezeu am pregătit temeinic și am politizat minoritatea activă care vă stă în gât, iudelor. Vorbim de câteva sute de mii de români întregi și pregătiți să înțeleagă și să navigheze prin toate formele de expresie așa zise “democratice” ale dictaturii globalizante.

    Prin urmare, oricât s-ar screme acești atârnați, la momentul potrivit, transmițând elementele de comunicare asimiltate de tabăra pro-românească, oamenii noștri vor fi identificați corect și aleși fără intermedierea sistemului, care, oricum, a fost deja pătruns!

    sursa: incorect politic

  • Istoria nu poate fi falsificată

    Troncota Cristian 2021

    Cei care se ocupă de studiul istoriei, adică de reconstituirea cât mai fidelă a evenimentelor care s-au petrecut în trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat, sunt istoricii. Pentru o cercetare cât mai completă se consultă o gamă foarte variată de izvoare istorice, care se analizează fiecare în parte, se coroborează între ele, se compară și se evaluează sub raport faptic, juridic, temporal, și nu în ultimul rând cauzal. Judecarea lor trebuie să fie, în mod evident echilibrată. Marea problemă o constituie faptul că după un război, învingătorul l-a judecat întotdeauna pe cel învins, lucru normal și logic, dacă este să avem în vedere pagubele produse. Cineva trebuie tras la răspundere și pus la plată. Numai că învingătoriul scrie și istoria, ceea ce nu mai este corect. Intrăm în sfera subiectivismului, în sensul că învingătorul „scriitor de istorie” pune accentul doar pe aspectele care-i convin, și trece sub tăcere toate faptele negative, adică încălcarea legilor internaționale privind purtarea războiului, de care s-a făcut și el vinovat, în egală măsură cu cel învins. Se produce falsificarea istoriei prin omitere. Așa s-a ajuns să ni se servească tot felul de variante și istorioare despre eroismul marelui învingător, deși în realitate, istoria reconstituită după metode științifice ne demonstrează exact contrariul.

    Să luăm ca exemplu Al Doilea Război Mondial. Tribunalul internațional de la Nürenberg i-a condamnat doar pe criminalii de război din Germania, procedându-se aproape idendic și în Japonia, România, Ungaria și în alte țări aliate de conjunctură cu puterile Axei. În schimb, cei care au săvârșit crime de război și crime contra umanității, la fel de grave, din rândul Aliaților (anglo-americani și sovietici) au fost înscriși în cărțile de istorie ca mari eroi. Asta nu-i împiedică pe istorici să reconstituie cu obiectivitate adevărul istoric.

    Crimele Armatei Roșii

    Mai întâi au fost crimele săvârșite de sovietici, înțeleși cu germanii la acea dată, prin tratatul Molotov-Ribbentrop (din 23 august 1939) asupra populației românești din Basarabia, Bucovina de Nord și Tinutul Herța imediat după cedarea acestor teritorii în urma ultimatumului sovietic, considerat în dreptul umanitar internațional ca agresiune, din 26-27 iunie 1940. În ianuarie 1941 în „Lunca Prutului”, peste 500 de țărani din Bucovina de Nord, dornici să treacă granița în România au fost împușcați de grănicerii sovietici, iar trupurile lor au fost aruncate în patru gropi comune. În ziua de 1 aprilie 1940, la Fântâna Albă, localitate aflată pe teritoriul de azi al Ucrainei au fost mitraliați câteva mii de români (între 4000 și 5000) care doreau să treacă noua graniță dintre URSS și România. Martorii au povestit că supraviețuitorii au fost arestați, anchetați, torturații, iar pe unii dintre ei i-au aruncat de vii în gropi comune[1].

    Pe teritoriul Basarabiei cedate, s-au petrecut, de asemenea, fapte abominabile. Documentele Serviciului Special de Informații atestă cu cifre și date de necontestat alte masacre. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 3000 de români, au fost împușcați în ceafă, cu mâinile legate la spate, și aruncați în gropi comune pe terenul numit „Spolka”, în apropiere de localitatea Tătarka[2]. Cercetările au fost făcute în 1943 de către o Comisie de Cruce Roșie internațională, din care au făcut parte și doi medici sovietici. Pe bună dreptate Parlamentul României, prin Legea 68/2011. a hotărât ca ziua de 1 aprilie să fie considerată ca zi de sărbătoare națională care comemorează martiriul românilor din perioada de ocupație sovietică a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutul Herța.

    La începutul lunii aprilie 1940 a fost tragedia de la Katyń, localitate aflată la 20 de km vest de orașul Smolensk, acolo unde poliția secretă sovietică (N.K.V.D.) a împușcat și aruncat în gropi comune peste 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de militari și civili polonezi. În epocă și imediat după al Doliea Război Mondial se scria în presă că aceste crime fuseseră săvârșite de germani. Abia după căderea comunismului în partea central-estică a Europei, Mihail Gorbaciov și autoritățile de la Moscova au recunosc cine au fost adevărații făptași, dar fără să se ia alte măsuri de ordin juridic, pentru că astfel de fapte, crime contra umanității, nu se prescriu niciodată. Interesante sunt și evaluările făcute în epocă de către liderii celor două țări aliate U.R.S.S. Așa bunăoară, în opinia lui Churchill, premierul Marii Britanii, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt, președintele S.U.A., masacrul era doar „propagandă germană”. Chiar așa?! Istoricii au reconstituit cu exactitate că ordinul de asasinare a fost dat direct de către Stalin, și a fost publicat abia în 1992. Ne putem aștepta și la alte surprize, întrucât întreaga arhivă secretă a lui Stalin încă nu a fost declasificată în întregime, după cum ne spun cercetătorii din Federația Rusă.

    La 24 februarie 1942, aproximativ 800 de evrei români, care doreau să emigreze în Palestina și-au găsit sfârșitul vieții pe vasul „Struma”. Ambarcațiunea, care a pornit la drum în 12 decembrie 1941 din portul Constanța, cu un echipaj bulgăresc lipsit total de experiență,a dovedit de la început defecțiuni grave la motor, lipsa unui medic la bord, dar și a unui radiotelegrafist, precum și lipsa oricărui mijloc de comunicație. Mai mult, călătorii nu aveau certificate de emigrare, astfel că autoritățile turcești nu au permis debarcarea călătorilor, forțînd echipajul vasului să îndepărteze nava de rada portului Istambul. În aceste circumstanțe, vasul a fost torpilat de un submarin sovietic din Marea Neagră. A fost doar un singur supraviețuitor salvat de o barcă de pescari turci, la cinci mile de țărm. Ulterior, acest supraviețuitor a povestit întreaga tragedie[3].

    Alte două evenimente la fel de tragise, în care au fost implicate submarine sovietice s-au petrecut în primele luni ale anului 1945. Pe 30 ianuarie 1945, vasul german care transporta pasageri „Wilhelm Gustloff” a fost torpilat de submarinul sovietic „S-13” scufundându-se. Din estimările făcute de istorici rezultă că au murit în jur de 9 400 de persoane, echipaj și pasageri[4]. În dimineața zilei de 11 februarie 1945, același submarine sovietic a torpilat o altă navă germană, „General von Stauben”, care se afla în drum spre Copenhaga și transporta soldați răniți și imobilizați la pat, precum și alți pasageri civili. Bilanțul morților a fost cutremurător: peste 4 000 de persoane[5].

    Ca să rămânem tot în registrul crimelor nepedepsite săvârșite de armata sovietică, se cuvine menționat Ordinul de zi pe Armată dat de mareșalul Jukov, în aprilie 1945, în timpul operațiunilor militare pe Oder, în Germania, înainte de ultimul asalt care viza cucerirea Berlinului, permițând militarilor din subordinea sa „să radă tot”, adică să ucidă pe oricine ar întâlni în cale. Așa se face să istoricii au identificat tot felul de sălbăticii, numeroase jafuri, violuri și omoruri comise pe teritoriul german de către trupele comandate de mareșalul Gheorghi Constantinovici Jukov, care i-a dezgustat până și pe aliații anglo-americani. Generalul Titus Gârbea ne spune în memoriile sale că ordinul permitea soldaților sovietici „să ucidă fără milă pe oricine […] să batjocorească orice femeie, tânără, bătrână sau fată cât de mica… fapte nedemne pentru o armată civilizată”[6]. S-au produs peste 10.000 de violuri, iar jumătate din femeile rămase însărcinate s-au sinucis, neputând suporta umilința. Cu toate acestea numele mareșalului Jukov rămâne înscris în manualele de istorie cu onoruri și titlul de mare erou al „Războiului pentru Apărarea Patriei”, adică a U.R.S.S. Fără îndoială că a avut merite incontestabile, conducând nu mai puțin de douăsprezece campanii în Al Doilea Război Mondial, dintre care a obținut victorii clare în doar șapte[7], dar crimele contra umanității nu pot fi șterse din istorie.

    La fel s-au purtat trupele sovietice și pe teritoriul României după august 1944, numai că atrocitățile au fost semnalate sporadic, istoricii români nereușind să facă un bilanț serios susținut de documente. În schimb, istoricii basarabeni, din Comisia numită de Academia Republicii Moldova au ajuns la cifra de 73.000 de români victime ale atrocităților săvârșite de sovietici în teritoriile ocupate. Si tot istoricii basarabeni vorbesc pe baza documentelor de arhivă că în vara și toamna anului 1944, deci când eram deja aliați ai sovieticilor au fost împușcați de autoritățile militare sovietice nu mai puțin de 5.000 de prizonieri români, germani, maghiari, italieni și finlandezi care se aflau concentrați în lagărele de la Bălți.

    Crimele anglo-americanilor

    În schimb, aliații sovieticilor în Al Doilea Război mondial, adică anglo-americanii, s-au remarcat prin bombardamente masive asupra unor orașe, utilizând bombe incendiare cu napalm, interzise la acea vreme de legile războiului, pricinuind, la rândul lor, sute de mii de victime omenești în rândul populațiilor civile necombatante. Să menționăm mai întâi că, la începutul războiului, 1 septembrie 1939, la propunerea președintelui american Franklin Delano Roosevelt, toți participantii la conflagrație, respectiv SUA, Marea Britanie, Franța, și din 18 septembrie 1939 chiar și Germania, au fost de acord să se bombardeze doar obiective militare. Ulterior s-a renunțat destul de repede, pe 15 mai 1940, la această paradigmă și s-a trecut la ceea ce în limbajul de specialitate se numește dehausing, noțiune definită prin „tactica bombardamentelor de noapte asupra unor zone locuite de civili pentru masacrarea acestora”[8]. Se urmărea demolarea unor centre și cartiere muncitorești din orașele industriale, ceea ce ar fi trebuit să provoace migrarea populației și lipsirea acestor zone de forța de muncă necesară, de importanță strategică în timpul unei conflagrații. De aceste așa-zise „bombardamente strategice”, în realitate atacuri teroriste de masacrare a populației civile s-au făcut vinovate toate marile puteri beligerante, în special S.U.A., Marea Britanie, Germania și Japonia. U.R.S.S. stătea foarte rău la capitolul aviație și a purtat, în special un război de apărare în cea mai mare parte a conflagrației pe propriul teritoriu. Armata sovietică a excelat însă la „aprovizionarea” din teritoriile ocupate, adică jafuri, violuri, asasinate. Cu toții au încălcat sistemul de drept umanitar privind purtarea războiului, atunci în vigoare, în special tratatele de la Haga (!907) și de la Geneva (1925). Pentru Marile Puteri genocidul a devenit astfel „o treabă bine făcută”, spulberând ordinea internațională bazată pe legi. Reflectând asupra învățămintelor rezultate pentru umanitate după Al Doilea Război Mondial, generalul român Titus Gârbea menționa în memoriile lăsate un adevăr, valabil și astăzi, anume că „armele noi și moderne, oricât de perfecționate ar fi, nu pot învinge greșelile politice și strategice”[9].

    Pe data de 15 mai 1940 s-a produs atacul de noapte al Royal Air Force (R.A.F.) forța aeriană a Forțelor Armate Britanice asupra unor ținte din regiunea germană Ruhr, inclusiv uzinele civile care contribuiau la efortul german de război. În replică, aviația germană a bombardat Londra la 24 august și 7 septembrie 1940, în special centrele de est și nord-est ale capitalei britanice. S-a deschis astfel o perioadă de represalii reciproce asupra centrelor locuite de civili. Această strategie, pe care o putem numi fără greșeală a genocidului, a rămas valabilă până în ultimele luni ale războiului, atât în Europa cât și în Asia[10].

    În ultimii ani au apărut în spațiul public, tot ca rezultat al cercetării istorice, informații despre „Operațiunea Gomora”, realizată între 24 iulie și 3 august 1943 de către forțele aeriene americano-britanice, care a constat în bombasrdarea orașului port german Hamburg. Operațiunea a fost concepută de primul ministru britanic. W. Churchill și de Mareșalul Forțelor Aeriene Regale Sir Arthur Travers Harris, poreclit „Bomber”. A fost prima acțiune de coordonare a forțelor aeriene britanice cu cele americane într-o operațiune de mare anvergură. Noaptea operau avioanele britanice, iar pe timp de zi cele americane. Au intrat în acțiune 740 de bombardiere din care aliații au pierdut 12. Rezultatele bombardementelor au fost devastatoare. Mare parte din orașul Hamburg a fost distrus, peste un million de civili lăsați fără adăpost, între 40.000 și 50.000 de civili uciși, iar două treimi din populație a fost nevoită să se retragă în zone din provincie. Întreaga infrastructură a orașului a fost demolată Majoritatea victimelor s-a datorat focului produs de bombele incendiare. Au fost distruse 16 000 de blocuri de locuințe și 10 kilometri pătrași din oraș reduși la moloz[11].

    Foarte bine documentat este și masacrul din orașul german Dresda, din noaptea de 14-15 februarie 1945 exercitat de aviația aglo-americană, comandată de mareșalul Montgomery. La acea vreme, orașul Dresda era declarat de Liga Națiunilor ca oraș sit istoric, iar conform sistemului de drept privind purtarea războiului, orașele care se bucurau de un astfel de statut trebuiau protejate de operații militare. În Dresda nu se afla nici o unitate de producție în legătură cu frontul și armata germană. Dar, încă de la începutul anului 1945, populația orașului a crescut foarte mult datorită refugiaților din zonele amenințate de Armata Sovietică. Așa se face că numărul victimelor a fost foarte mare. Cele mai mici cifre atestă nu mai puțin de 26.000 de civili morți, alte statistici indică cifre de ordinul sutelor de mii. Dar nu mai contează cifrele, ci faptele. Este o crimă contra umanității nepedepsită până astăzi.

    E foarte adevărat că piloții americani și britanici au indicat următorul motiv de așa-zisă confuzie: „ținta primară, o fabrica de benzină sintetică de lângă Leipzig, nu putuse să fie detectată datorită plafonului dens de nori. Atunci când planificatorii americani anticipau existența unui plafon de nori denși deasupra țintelor, USAAF (The United States Army Air Forces) a folosit un amestec de bombe incendiare și explozive diferit de cel utilizat în atacurile de precizie, destinat masacrarii civililor asemănător cu cel folosit de RAF în bombardamentele de distrugere a populatiei inamice”[12].

    Berlinul, capitala celui de-Al Treilea Reich a suferit 363 de raiduri aeriene din partea aliaților, fiind bombardat de R.A.F. între 1940-1945, de U.S.A.A.F. între 1943-1945, de Armata Roșie în principal între aprilie-mai 1945 și de Forțele Armate Franceze între 1944-1945. Bombardierele britanice au aruncat 45.517 tone de bombe, iar cele americane nu mai puțin de 23.000 de tone de bombe. Circa 1,7 mlioane de locuitori au părăsi orașul, iar numărul morților și răniților din rândul civililor necombadanți ajuge, de asemenea, de ordinal zecilor de mii.

    Istoricii militari au lăsat o statistică tulburătoare asupra atacurilor aviație britanice asupra Germaniei în al Doilea Război Mondial. Totul a fost premeditat, bine organizat și pus în aplicare ca strategie a terorii. Mareșalul Arthur Harris, comandantul britanic al aviației s-a adresat poporului Germaniei cu aceste cuvinte. „Vom bombarda Germania, un oraș după altul. Te vom bombarda din ce în ce mai tare până când nu vei mai duce războiul. Acesta este scopul nostru. O vom urmări fără încetare. Oraș după oraș: Lübeck, Rostock, Köln, Emden, Bremen, Wilhelmshaven, Duisburg, Hamburg – și această listă va crește doar”. Acest text a fost distribuit pe paginile a milioane de pliante împrăștiate în Germania. Iată și ce a rezultat din acestă amenințare. Oraș după oraș, mari și mici, importante sau neimportante pentru susținerea mașinii de război germane, centre universitare sau pur și simplu târguri de provincie, unele pline de refugiați sau înfundate de industrie militară, orașele germane, așa cum a promis mareșalul britanic, s-au transformat unul după altul în ruine fumegânde. Iată și procentele distrugerilor: Bingen (96%), Dessau (98%). Chemnitz (75%), Stuttgart (65%). Magdeburg (90%). Köln (65%). Istoricul berlinez Jorg Friedrich ne-a lăsat o evaluare curemurătoare și imposibil de contrazis: „Acesta este principiul torturii: victima este torturată până când face ceea ce i se cere. Germanilor li s-a cerut să-i dea afară pe naziști. Faptul că efectul scontat nu a fost atins și răscoala nu s-a produs s-a explicat doar prin faptul că astfel de operațiuni nu mai fuseseră niciodată efectuate. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că populația civilă va alege bombardarea. Doar că, în ciuda amplorii monstruoase a distrugerii, probabilitatea de a muri sub bombe până la sfârșitul războiului a rămas mai mică decât probabilitatea de a muri în mâinile unui călău dacă un cetățean a arătat nemulțumire față de regim”[13].

    Un atac devastator al Royal Air Force, aviația britanică, s-a produs pe 3 mai 1945 asupra navei germane „Cap Arcona” care transporta prizonieri, și călători militari și civili, între 7.000 și 10.000 de persoane. Prizonierii se aflau încuiați sub puntea vasului, fără mâncare, apă sau îngrijiri medicale. Atacul a avariat foarte grav nava germană. Au fost doar 350 de supraviețuitori. Avem și mărturia cutremurătoare a unuia dintre piloții englezi, Allan Ways, care și-a amintit: „Am folosit tunurile împotriva celor care erau în apă. A fost un lucru oribil, dar ni s-a spus că asta este misiunea. Așa se întâmplă în război”. Trupurile victimelor au fost îngropate în gropi commune. Din cercetările realizate de istorici rezultă că prizonierii au fost de 30 de naționalități (americani, belaruși, belgieni, canadieni, cehoslovaci, danezi, olandezi, finlandezi, francezi, germani, greci, unguri, italieni, letoni, lituanieni, luxemburghezi, norvegieni, polonezi, români, ruși, sârbi, spanioli, elvețieni, ucrainieni)[14].

    Un alt masacru, aproape identic cu cel de la Dresda, îl întîlnim și în aprilie 1945 când a fost bombardat de către aviația americană orașul Tokio. Americanii nu uitaseră atacul criminal, fără declarație de război, al marinei imperiale japoneze de la Perl Harbor, Hawaii, locul unde se afla cantonată o mare parte din flota de război a S.U.A. Evenimentul s-a produs în dimineața zilei de duminică, 7 decembrie 1941, ceea ce a determinat intrarea S.U.A. în război, și mai mult ca sigur că americanii au dorit să se răzbune. Ca urmare a atacului aviației americane asupra orașului Tokyo au murit nu mai puțin de 80.000 de civili, locuitori ai orașului și din împrejurimi. Aceleași motivații și justificări, aceleași bombe incendiare, aceiași criminali nepedepsiți, numai că urmașii lor dau astăzi lecții de moralitate[15].

    La 29 ianuarie 1945, comandantul Flotei din Insulele Mariane a fost numit în persoana generalului Curtis Le May, militar cu o bogată experiență căpătată în bombardamentele asupra Germaniei și Manciuriei. Pană la începutul lunii august 1945, acest general american a comandat toate atacurile asupra orașelor japoneze. Urmările evidențiate astăzi de către istoricii americani sunt cutremurătoare: au fost distruse 52 de orașe și au făcut 700.000 de victime (între care 200.000 de morți), forțând alte 8 milioane de japonezi civili să se refugieze în localități din provincie[16].

    La începutul lunii august 1945, alte două orașe nipone (Hiroshima și Nagasaki) au devenit ținte ale aviației SUA, aplicându-se tactica terorizării populației civile, dehausing, numai că bombele incendiare au fost înlocuite de o nouă tehnologie, cea a bombelor nucleare. Motivul alegerii celor două orașe nipone dintr-o listă foarte lungă a fost mărturisit de președintele american, Harry S. Truman, care a considerat că: „aceste două orașe includ atât instalații militare, cât și case sau alte construcții foarte susceptibile la avarii”[17].

    A fost primul și sperăm ca și ultimul holocaust atomic din istoria omenirii. Numărul victimelor, morți, răniți, rămași cu diferite afecțiuni, sau pur și simplu schilodiți trece de câteva sute de mii. Motivația acestei atrocități nucleare a fost explicată de istoricul britanic Liddell Hart, cel mai important analist militar, fost ofițer cu gradul de locotenent colonel în Armata britanică. Sovieticii se hotărâseră să iasă din tratatul de neutralitate și neagresiune cu Japonia, încheiat în aprilie 1941, pentru ca la sfîrșitul războiului să capete influență în Orientul Îndepărtat prin ocuparea Insulelor Curile și a Manciuriei. Prin urmare, americanii au dorit să-i țină pe sovietici la distanță prin utilizarea celor două bombe atomice[18].

    Un alt motiv invocat, de data aceasta din partea specialiștilor atomiști implicați în proiectul „Manhattan”, care a avut misiunea de a crea bombele nucleare, a foat formulat cât se poate de clar: „Bomba trebuia neapărat să fie un succes – prea mulți bani fuseseră cheltuiți. Dacă am fi dat greș, cum am fi putut justifica costurile enorme?”[19]. Printre capetele cele mai înfierbâbtate care susțineau utilizarea bombelor nucleare asupra Japoniei, într-un moment în care Imperiul Nipon în frunte cu împăratul se hotărâse să capituleze se numără o serie de politicieni în frunte cu președintele Truman, care, aflat la bordul avionului care-l transporta de la Conferința de la Posdam, fiind informat despre lansarea bombei de la Hiroshima a exclamat, după mărturiile celor prezenți: „Acesta este cel mai mare lucru din istorie”[20]. Oare!?, ne mirăm și ne întrebân noi, în același timp. Dar au existat și oameni lucizi, în special din rândul militarilor. Așa se face că amiralul William Leahy, șeful de Stat Major al Armatei SUA spunea cu multă amărăciune în suflet: „Aveam sentimental că, fiind primii care o vom folosi, ne vom coborî la nivelul barbarilor. Eu nu am învățat să lupt astfel, războaiele nu pot fi câștigate prin asasinarea femeilor și copiilor”[21].

    Bombardamente genocidare în România

    Am lăsat la sfârșit tragediile petrecute pe teritoriul României în urma raidurilor aeriene săvârșite de aviația americană. A fost un prim atac, în ziua de 12 iunie 1942, când 13 bombardiere B-24 Libertador, au bombardat orașele Constanța, Ploiești, Buzău, Medgidia și alte mici localități. Pierderile de partea română și germană au fost minore, iar americanii au pierdut două avioane, după cum ne spune generalul Platon Chirnoagă, în calitate de analist și istoric militar[22]. Începând însă cu 4 aprilie 1943 și până la 19 august 1944, bombardamentele aliaților anglo-americani sau intensificat. În ultimii ani au fost publicate o serie de documente din arhivele militare care reflectă mai fidel adevărul istoric. Pentru tema cercetată este suficient să prezentăm doar cifrele de bilanț. S-au înregistrat în total 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie asupra Bucureștilui. S-au folosit aproximativ 3.620 de avioane de bombardament de diferite tipuri însoțite de 1.830 de avioane de vânătoare, care au aruncat 860 de tone de bombe. Pagubele au însemnat 5.524 de civili uciși, dintre care 562 de copii, 3373 de răniți, iar 47.947 de locuitori au rămas fără adăpost, devenind sinistrați. La acest tragic bilanț, în realitate un adevărat carnagiu mai trebuie adăugate și alte cifre: 3.477.401 de locuințe avariate și 2.305 de incendii. Bombardamentele au vizat câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, nodurile de cale ferată, depozitele de carburanți, și nu în ultimul rând centrele unde se aflau concentrate mari colectivități de muncitori pentru demoralizarea populației. Per ansamblu pagubele înregistrate de statul roman se ridică la 186 miliarde de lei, din vremea aceea și la pierdera a 90% din capacitatea de rafinare a petrolului. Au fost și aparate de zbor americane doborâte, piloții fiind luați prizonieri și internați la Timișul de Sus, respectându-se cu strictețe statutul prizonierilor de război. Iar în memoria piloților americani care și-au pierdut viața în aceste raiduri au fost ridicate două monumente în parcurile capitalei de la Kiseleff și Cișmigiu[23], ceea ce demonstrează o anumită mentalitate a oamenilor politici postdecembriști de pe Malurile Dâmboviței.

    Pe Frontal de Est, de la intrarea în război a armatei române (22 iunie 1941) și până la 23 august 1944 aviația a participat cu 233 de aparate de zbor (avioane de vânătoare, bombardiere și aparate de recunoaștere). Printre cele mai performante avioane erau Henschel Hs-129, Messerschmidt 109, SM-79, Junkers 87 și IAR-80, care au obținut peste 2000 de victorii aeriene în bătăliile de la Odessa, Stalingrad, din Ucraina și Crimeea. De reținut că nu a fost atacată nici o localitate sau comunitate civilă, prin care să se urmărească efectul de „descurajare” (a se înțelege bombardamentul genocidar). Conducătorul de atunci al statului roman, mareșalul Ion Antonescua a declarant că România a respectat legile de purtare a războiului, iar Tribunalul Poporului, în așa-zisul „Proces al marii trădări naționale”, nu a fost capabil să aducă dovada nici măcar a unui singur caz de încălcare a sistemului de drept internațional[24].

    Să mai consemnăm că prin acordul de la Londra din 1945 s-a stabilit ca un Tribunal Militar să-i judece pe cei mai mari criminali de război din rândul germanilor, adică a învinșilor. Corect politic! Învingătorul și-a luat partea leului, la fel de corect!, dar asta nu înseamnă că au scăpat de judecata istoriei, mai precis reconstituirea corectă a adevărului istoric, „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), după cum ne-a învățat istoricul roman Cornelius Tacitus.

    În loc de concluzii

    După acest demers fugitiv, fără pretenții de exhaustivitate, ne punem următoarele întrebări: ce învață, din experiența celui de Al Doilea Război Mondial, mai marii lumii, conducători de popoare, de armate și servicii secrete de azi, utilate cu cele mai noi și performante tehnologii cu aplicabilitate în domeniul militar? La ce folosește truda istoricilor de a reconstitui cu cât mai mare fidelitate adevărul, fără omisiuni ori interese politce? Cui mai folosește sistemul international de drept umanitar și instituțiile aferente care implică acest sistem? Cine sunt eroii și cine sunt criminalii de război? Fiecare dintre noi este dator să răspundă la astfel de întrebări. Sunt chestiuni profunde, nu de circumstanță, care țin nu numai de cultură ci și de conștiință ori de bunul simț al activismului civic. Personal, consider că nu trebuie să se mai ajungă la alte tactici teroriste, motivate și argumentate sub diverse formule ale așa-zisei „corectitudini politice”. În realitate este vorba despre simetria răzbunării pe care istoria o dezvăluie că nu are început și probabil nici sfârșit, din nefericire pentru întreaga umanitate. Iar actualul război din Ucraina îl demonstrează pe deplin. Și o altă evaluare ce se impune de la sine: nimic solid și durabil nu se poate construi pe minciuni, ci doar pe adevăr. Nici măcare Noua Ordine Mondială, proiect strategic ce se află în atenția cancelariilor marilor puteri, acolo unde se iau deciziile strategice pe termen lung. Dacă se dorește ca omenirea să supraviețuiască pe acesată planetă, principiul promovării adevărului devine fundamental în aranjamentele de securitate globală.

    General Br. (rtg) Prof. univ. dr. Cristian Troncota

  • Tortionarii | Georgescu Alexandru, alienatul mintal care le smulgea carnea detintutilor cu un cleste de fier!

    tortionari

    Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.

    Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Întrucât lucra şi cu Securitatea şi cu directorul se considera mare exponent al partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii, călca în picioare, bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.

    – Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor. Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!

    “Banditule” era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La aceasta adăuga înjurăturile cele mai murdare. Era şi foarte superstiţios. Când un deţinut i-a zis: “Dumnezeu să vă ierte!” i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut cunoştinţa.

    De la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră: „Băiatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap şi te snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; “Băiatule, eu sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector; securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici Dumnezeu nu te scapă!”; “Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică şi scot din ei ideile voastre banditeşti!”

    Temniceri ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei înalte şi sublime misiuni date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de proletariat, ca să distrugă pe toţi “contrarevoluţionarii”, “burghezii”, “imperialiştii”, “fasciştii” şi “misticii”; pe de altă parte, ura de moarte împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poate ucide cu indiferenţa cu care se ucid muştele ori viermii.

    (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

    n.r. – Georgescu Alexandru era de origine evreiasca.

  • Invazia evreiască venita din Uniunea Sovietica. Petru Gociu, evreul bolnav care ucidea oameni cu paru’!

    top 10 comunisti cover

    Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, născut să fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.

    Cei care îl cunoscuseră la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.

    Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi călăi si ucigasi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele PartiduluiNational-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. […]

    Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.

    În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti detinutii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.

    În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, băteau cumplit.

    Mihalcea mi-a dat ordin să fac schita unei carcere. Am făcut o schită de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce afost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut.

    O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult.

    Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrană si nici de băut.

    Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morti sau numai pe jumătate vii.

    Când trecea acest călău pe lângă tine, simteai în urma lui, că era ceva ce-l îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlăntuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata detinutilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată.

    Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară.

    Câtă diferentă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justitiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă.

    (Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

    via VeghePatriei blog

  • Neo-comuniștii îi protejează pe foștii comuniști: CENZURĂ impusă de MAI la Arhivele Naționale ale României. Cercetătorii cer DECLASIFICAREA tuturor documentelor emise înainte de 1989

    adevaratii detinatori ai puterii in romania cat de influenti mai sunt azi securistii din 89 633477

    Mai mulți cercetători protestează față de cenzura impusă de Ministerul Afacerilor Interne (MAI) la Arhivele Naționale ale României, în acest sens fiind inițiată o petiție prin care se solicită declasificarea tuturor documentelor emise înainte de 1989.

    Petiția a fost inițiată de istoricul Dumitru Lăcătușu, care a și semnalat, într-un articol pentru Contributors, proiectul de HG privind informațiile clasificate aflat zilele aceste în dezbatere publică.

    Iată mesajul istoricului Dumitru Lăcătușu:

    „La 7 noiembrie 2022, la sediul MAI a avut loc o ședință organizată de ministrul Afacerilor Interne referitoare la „proiectul de hotărâre a Guvernului privind declasificarea unor informații clasificate, cuprinse în documente ce aparțin Fondului Arhivistic Național, aflate în depozitele Arhivelor Naționale”, la care au fost invitați să participe istorici de la mai multe institute de cercetare și arhiviști. Referitor la această întâlnire și la proiectul de HG, facem următoarele precizări.

    Niciunul dintre cei invitați, cu excepția celor care au lucrat la acest proiect – funcționari ai MAI și istorici apropiați viziunii ministerului – nu a primit sau citit înaintea acestei întâlniri proiectul amintit mai sus. Textul în cauză ne-a fost înmânat, la cererea celor prezenți, abia la sfârșitul întrevederii, deși acesta fusese cerut încă de la începutul întâlnirii. Reprezentanții MAI au spus că acest text ar duce la desecretizarea documentelor, ceea este în realitate foarte departe de adevăr. Reamintim că începând din 26 mai 2022 accesul la documentele deținute de ANR a fost sever restricționat, sub pretextul protejării unor așa-zise „informații clasificate” și, în urma unor recomandări ale Direcției Generale de Protecție Internă a MAI, după cum reiese din răspunsurile emise de ANR în toată această perioadă. Timp de șase luni, o comisie a cărei componență este necunoscută a lucrat la acest proiect de HG într-un mod lipsit de transparență, deși chestiunile în discuție țin în esență de accesul la informații într-o societate democratică, lucru garantat de Constituție și de celelalte legi care reglementează acest domeniu. Rezultatul lucrărilor comisiei în cauză este dezamăgitor.

    Textul propunerii de HG, aflat deja în circuitul de avizare guvernamental, și care nu a făcut obiectul unor consultări prealabile, nu face decât să confirme și să continue consemnele instituite de regimul comunist. Majoritatea covârșitoare a indicativelor „secret”, „strict secret” sau „strict secret de importanță deosebită” au fost aplicate abuziv de către structurile statului totalitar, din motive care țineau, în primul rând, de îngrădirea accesului cetățenilor români la informații esențiale. Decizia pe care comunitatea istoricilor și arhiviștilor o așteaptă de la noua Hotărâre de Guvern era ridicarea oricărui consemn impus de regimurile dictatoriale, care s-au succedat în România până în anul 1989, precum și includerea în prevederile acestei hotărâri de guvern și a documentelor deținute încă de creatori și deținători, asupra cărora planează și cel mai mare risc de distrugere. O astfel de decizie este în acord cu legile și valorile pe care România pretinde că se întemeiază și nu îi privește doar pe istorici și arhiviști. Ține în realitate de dreptul fundamental al accesului la informația publică și de necesitatea prezervării tezaurului național documentar.

    Pe fond, proiectul propus de Ministerul de Interne nu rezolvă problema accesului la documentele clasificate deținute de ANR, fiind încălcate drepturile consacrate prin Constituția României și tratatele internaționale ratificate de statul român, precum dreptul la învățare și cunoaștere, dreptul la informație, libertatea de a căuta, de a primi sau de a comunica și răspândi informații ori idei prin orice mijloace, fără amestecul autorităților publice, și independent de frontierele de stat.

    Textul proiectului de HG propune o declasificare a documentelor cu marcaje „secret de serviciu” și „secret”, al căror termen era oricum expirat, fiind păstrate consemnele de clasificare instituite de regimul comunist pentru documentele cu marcajul „strict secret” emise între 1972 și 1989. În cazul ultimei categorii, vor fi declasificate doar acele documente care au fost cercetate anterior, restul documentelor urmând să fie declasificate după împlinirea termenului de 50 de ani de la crearea lor. Această ultimă prevedere exclude de la cercetare toate documentele cu marcajul „strict secret” care au fost emise de regimul comunist între anii 1972 și 1989, aflate astăzi în depozitele Arhivelor Naționale ale României, și care nu au fost cercetate la sala de studiu a ANR. În același timp, proiectul nu propune nici declasificarea documentelor cu marcajul „Strict Secret de Importanță Deosebită” și nici a documentelor create înainte de 1989 și aflate încă la creatori și deținători.

    Este astfel inadmisibil ca în anul 2022 documentele create de regimul comunist să fie și azi menținute sub consemnul „secretului de stat”, deși în 2002 a fost adoptată o Lege privind protecția informațiilor clasificate care interzice clasificarea ca „secret de stat” a informațiilor privind încălcări ale drepturilor fundamentale sau privind ascunderea încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile clasificate, categorii în care intră majoritatea documentelor create de regimul comunist.

    Din punctul nostru de vedere, singura soluție admisibilă este declasificarea în bloc a tuturor documentelor create până în 1989 de regimurile totalitare antonescian și comunist, indiferent dacă acestea se află sau nu în custodia arhivelor sau sunt încă păstrare de creatori și deținători. Orice altă reglementare reprezintă un simplu reflex totalitar care apropie România de regimurile dictatoriale. Arhivele nu constituie locul în care sunt ascunse documentele emise de stat, așa cum au crezut liderii diverselor regimuri totalitare care s-au succedat în România. Ele sunt instituția publică unde dovezile documentare ale trecutului sunt păstrate și puse în circulația publică, spre aflarea adevărului și informarea cetățenilor români.

    Solicităm Ministerului Afacerilor Interne revizuirea radicală a proiectului de HG în sensul unei declasificări în bloc a tuturor documentelor create până în 1989, indiferent de marcajul de clasificare, conținut, creator și anul în care au fost emise sau locul în care sunt păstrate. O astfel de prevedere trebuie să se aplice tuturor documentelor deținute de ANR și, inclusiv, celor care vor intra în custodia ANR.

    Totodată, facem precizarea că ieri, 7 noiembrie 2022, am depus la registratura Ministerului Afacerilor Interne o petiție prin care am indicat sursa acestei crize prin care trec Arhivele Naționale ale României, anume încălcarea autonomiei ei de către Direcția Generală de Protecție Internă și alte structuri interne ale MAI, și am solicitat stabilirea unui nou cadru legal pentru funcționarea Arhivelor Naționale ale României.”

    Petiția a fost semnată de:

    Dumitru Lăcătușu-Istoric, Centrul de Consultanță Istorică

    Mihai Sergiu Burcea– Istoric, Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului

    Ștefan-Ionuț Bosomitu– Istoric, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

    Mioara Anton-director adjunct/istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

    Mihai-Cristian Vasile- Istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

    Cosmin Popa- Istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

    Alexandru-Dumitru Aioanei-Istoric, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași

    Flori Bălănescu– Dr. CS III Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului

    Philippe Blasen– Istoric, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași

    Corina Doboș- CS III, Lector dr. asociat, Universitatea din București

    Luciana Mărioara Jinga– Istoric, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului

    și Memoria Exilului Românesc

    Bogdan-Alexandru Jitea– Istoric,Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului

    și Memoria Exilului Românesc

    Liviu Pleșa-Istoric Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

    Andrei Florin Sora, Universitatea din București, Facultatea de Istorie

  • Rolul evreilor în trecerea Rusiei de la regimul naționalist țarist la regimul internaționalist proletar

    image 2022 11 07 124510322

    Rusia țaristă a fost un stat naționalist condus de 3000 de mari familii ruse, în frunte cu țarul. Regimul țarist a fost în toate perioadele sale un regim naționalist rus pravoslavnic. Chiar și țarina Ekaterina a II-a, de origine germană fiind ea, a devenit o naționalistă rusă. Biserica Ortodoxă a fost tot timpul cupola care a ocrotit națiunea rusă. În fața altarelor ei s-au aplecat și cei mai temuți autocrați. Au fost și momente de conflict între puterea politică și prelați ai Bisericii Ortodoxe, dar aceste conflicte nu au avut un caracter distructiv. Niciuna dintre părți nu a dorit distrugerea sau măcar vătămarea instituțională gravă a celeilalte. Conflictele au fost doar episoade trecătoare din lupta pentru puterea politică de moment.

    Cu acest regim naționalist, țarii Rusiei au întărit statul, au făcut cuceriri, au dezvoltat cultura, au conservat în favoarea Rusiei și a dinastiei lor marile bogății ale țării.

    Evreii au pătruns de timpuriu în Rusia, fiind atrași de bogățiile țării și de faptul că poporul rus era înapoiat și în cea mai mare parte analfabet, ceea ce crea mari oportunități celor instruiți și dornici de înavuțire, cum erau evreii. Țarii ruși nu au permis evreilor să acceadă la putere politică, administrativă și economică, la nivel înalt. Din această cauză, regimul țarist rus a fost identificat în S.U.A. și în Occidentul Europei ca fiind antisemit și conducătorii organizațiilor internaționale evreiești au căutat îndelung soluții pentru a putea penetra și submina regimul țarist din Rusia.

    Din cauza antisemitismului țarilor ruși, în anul 1914, când a început Primul Război Mondial, S.U.A. a refuzat invitația și rugămintea Marii Britanii de a se alia împotriva Germaniei, invocând acest antisemitism al Rusiei, aliata Marii Britanii. Conducerea S.U.A., aflată deja sub mare influență, chiar sub control evreiesc, nu dorea să-i vadă pe antisemiții ruși, aliați ai Marii Britanii și Franței, învingători în război.

    Nu doresc să mă opresc asupra importantelor aspecte care au condus la preluarea puterii de către iudeo-bolșevici în Rusia. Evenimentele sunt foarte cunoscute. Reamintesc doar faptul că liderii kazaro-evreimii din S.U.A., marii bancheri de pe Wall Street, sunt la originea ascensiunii bolșevicilor la putere în Rusia. Pe de o parte, ei i-au finanțat și consiliat pe iudeo-bolșevicul Lev Troțky și pe social-democratul Aleksandr Fiodorovici Kerensky, tot evreu, iar pe de altă parte, tot liderii evreimii de pe Wall Street l-au influențat pe fratele magnatului bancher evreu Paul Warburg, pe nume Max Warburg, care deținea funcția de șef al serviciului de contrainformații al armatei Germaniei, să-l convingă pe Keiserul Wilhelm al II-lea să-l înarmeze și să-l finanțeze pe iudeo-bolșevicul Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), în schimbul angajamentului acestuia că după preluarea puterii în Rusia bolșevicii vor ieși din războiul mondial, ceea ce permitea Germaniei și Austro-Ungariei să lichideze frontul de est și să-și mobilizeze toate forțele în Apus, împotriva Marii Britanii și Franței.

    Cu forțe unite, iudeo-bolșevicii lui Lenin și Troțky și iudeo-social-democrații lui Alexandr Kerensky l-au înlăturat pe țarul Nicolae al II-lea, la 25 februarie 1917. După doar cinci zile, S.U.A. au rupt relațiile cu Germania, iar în martie Rusia a ieșit din război și a încheiat pacea cu Germania. Temeiul pentru care S.U.A. nu intraseră până atunci în război a dispărut. La 4 aprilie 1917 S.U.A. a intrat în război și a dezechilibrat raportul de forțe în favoarea Antantei.

    În toamna lui 1917, bolșevicii au dat lovitura de palat decisivă, i-au înlăturat pe social-democrați și au preluat puterea, Rusia devenind Sovietică. Kazaro-evreii au ajuns la putere în Rusia, „pohta ce au pohtit”. Baza de masă a kazaro-evreimii era suficientă pentru a asigura un control asupra majorității rusești. Evreimea internațională îi asimilase deja pe kazari, deși aceștia nu erau în nici un fel înrudiți cu evreii, dar migraseră din Asia Centrală către Europa. S-au așezat în teritoriile din nordul Mării Negre și înconjurați de ortodocși, tătari musulmani și catolici, au preferat să adopte religia mozaică și s-au ținut de ea, ajungând să fie acceptați de evrei ca parte a comunității lor.

    În duplicitatea lor, conducătorii S.U.A. și cei ai tuturor aliaților americanilor din Europa, au dezavuat noul regim politic bolșevic din Rusia, pe care ei l-au instaurat și au instituit un embargo, o blocadă, pe care tot ei au încălcat-o. Prin acest embargo, firmele europene au fost oprite de a face afaceri cu Rusia Sovietică, aceste afaceri rămânând rezervate doar evreimii americane. Guvernanții occidentali au pornit și un război împotriva Rusiei Sovietice. Dacă europenii ar fi vrut în mod sincer să schimbe regimul politic al Rusiei Sovietice, Casa Albă a mimat doar că ar vrea să schimbe regimul politic din Rusia.

    În realitate, obiectivul iudeo-american în Rusia era altul, nu cel de a-i înlătura pe iudeo-bolșevici de la putere. Pe de o parte, evreimea americană dorea să facă mari afaceri în bogata Rusie, pe de altă parte, evreimea dorea să distrugă elitele naționale ale etniei ruse, pentru a o slăbi și a consolida stăpânirea kazaro-evreiască asupra Rusiei, pe termen lung. Etnicii ruși au umplut gulagul iudeo-bolșevic, creat de celebrul Felix Edmundovici Dzerjinski, temutul fondator și conducător al C.E.K.A., imediat după preluarea puterii de către bolșevici. Sovieticii nu au fost ruși și nu au pus interesele rușilor ca obiectiv politic al lor.

    Opinia publică internațională, în mare parte neatentă, nu a înțeles că regimul sovietic nu este unul rusesc și nu este pentru ruși, ci împotriva etniei ruse. Minoritățile, în frunte cu kazaro-evreii, au condus Rusia Sovietică asuprindu-i pe ruși, folosindu-le munca și resursele pentru a-și consolida puterea. În istoriografia kazaro-evreiască se fac referiri la suferințele unor evrei în gulagul sovietic. Da, au fost și kazaro-evrei în gulagul sovietic. Au ajuns în gulag în principal două categorii de evrei: cei care erau înstăriți și s-au opus naționalizării și colectivizării și numeroșii informatori ai Ohranei țariste, care și-a creat o rețea puternică între evrei, pentru a proteja statul țarist de pericolul bolșevic.

    Iudeo-americanii, cei care au impus embargo împotriva Rusiei Sovietice, au demarat tot ei o largă colaborare pe multiple planuri cu guvernul rus.

    Timp îndelungat opinia publică internațională nu a cunoscut în profunzime relațiile dintre Rusia Sovietică/U.R.S.S. şi S.U.A. din deceniul care a urmat încheierii războiului civil şi a intervenţiei militare străine împotriva bolşevicilor. După detronarea ţarului Nicolae al II-lea, S.U.A. i-a sprijinit mult pe bolşevici, din toate punctele de vedere. În anul 1921, în S.U.A. a luat ființă Council on Foreign Relations (C.F.R.), care a devenit principalul propagator al „Noii Ordini Mondiale” şi sprijinitor necondiţionat al noului stat comunist iudeo-sovietic.

    Sovieticii au ajuns să dispună în S.U.A. de importante „capete de pod” pentru a spiona tehnologic şi economic, într-o epocă în care, oficial, relaţiile dintre cele două ţări erau rupte. Astfel, în centrul New York-ului, în World Tower Building, funcționa Biroul Martens, agentură de spionaj sovietic. Acolo lucrau 23 de agenţi. Alături, în aceeaşi clădire, se afla American International Corporation, al cărui director, William Boyce Thomson, a vizitat Petrogradul în august 1917 şi a discutat cu Troţki şi cu Lenin cum să colaboreze după lovitura de stat pe care o preconizau bolşevicii. Societăţile americane au fost implicate discret dar masiv în economia sovietică, mai ales în electrificarea Uniunii Sovietice, dar şi în alte ramuri. O mulţime de firme americane evreiești îşi deschiseseră afaceri prospere în cadrul unor societăţi mixte. Activitatea lor nu era cunoscută de opinia publică din S.U.A.

    Biroul Martens a creat baze solide pentru promovarea intereselor sovietice în S.U.A .şi a contribuit mult la consolidarea unei puternice reţele de spionaj, bazată mai ales pe agenţi evrei din elita societății din S.U.A.

    Printre cei mai importanţi funcţionari sovietici ai Biroului Martens s-a numărat evreul Genrich Grigorevici Iagoda, pe numele său adevărat Enokh Gershevich Ieguda. Era o eminenţă cenuşie a N.K.V.D. Era sprijinit de Kenneth du Ran, secretarul personal al lui Edward Mandell House, consilierul preşedintelui W. Wilson. Prin Kenneth du Ran, Iagoda, Iagoda l-a recrutat ca agent pe Joseph Lash, viitor membru al Partidului Comunist din S.U.A. şi amantul soţiei preşedintelui S.U.A., Eleonor Roosevelt. Iagoda a organizat, cu ajutorul lui du Ran, un număr de 22 de reţele de spionaj sovietic în S.U.A. După 1945, când relaţiile dintre cele două ţări s-au răcit, au căzut doar 4 dintre aceste reţele. Unele s-au perpetuat, continuând să funcționeze.

    Iagoda a obţinut informaţii de importanţă foarte mare. De la el, Stalin a fost informat din timp asupra conceperii crahului de pe Wall Street (octombrie 1929), ceea ce i-a permis să facă o serie de proiecte de acţiuni externe în scopul răspândirii şi consolidării mişcării comuniste internaţionale, căutând să profite la maximum de criza economică a cărei declanşare a putut-o anticipa.

    În noiembrie 1932, Iagoda i-a trimis lui Stalin o notă informativă prin care îl sfătuia să îi finanţeze campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A .guvernatorului de New York, Francis Delano Roosevelt. Acesta îi promisese lui Iagoda că, dacă va primi bani şi va câștiga alegerile, va recunoaşte de îndată oficial statul sovietic și va încheia relații diplomatice cu U.R.S.S., ceea ce însemna deschiderea accesului sovietic la tehnologii americane în mod legal. Stalin a reacţionat pozitiv şi a finanţat generos campania lui Roosevelt, care a câștigat alegerile. E va fi singurul președinte american care a deținut patru mandate. În primul său an de președinție, 1933, S.U.A. a recunoscut oficial U.R.S.S. În anul următor, 1934, Iagoda a fost recompensat și numit de Stalin în funcția de șef al N.K.V.D.

    În această funcție de președinte al N.K.V.D., Iagoda a intensificat lichidarea elitelor de etnie rusă, inclusiv din interiorul Partidului Comunist, ceea ce l-a făcut pe Stalin să înțeleagă că în curând va fi izolat și înconjurat numai de evrei și îi va veni și lui rândul să fie eliminat din joc. Ca urmare, după un timp, Stalin a declanșat politica antisemită și a trecut la promovarea în partid, în N.K.V.D. și în armată a unui număr tot mai mare de etnici ruși și de georgieni de ai lui.

    Iagoda a intrat în dizgrația lui Stalin și înlăturat de la putere. În anul 1938, Iagoda a fost executat împreună cu un grup de alți 21 de lideri bolșevici, kazaro-evrei, în baza unor acuzații halucinante, pe care învinuiții le-au recunoscut cu toții. De asemenea, împreună cu Iagoda, a fost executat și importantul bolșevic Nikolai Ivanovici Buharin.

    Politica antisemită a lui Stalin a fost întreruptă brusc în momentul în care el și-a dat seama că va trebui să se războiască cu Germania lui Adolf Hitler și că va avea nevoie de alianța cu S.U.A., iar politica antisemită ar fi fost o piedică de nesurmontat pentru asigurarea alianței cu S.U.A. Politica antisemită a lui Stalin va fi reluată după încheierea păcii de după al doilea război mondial și continuată până la moartea sa, prin asasinare, în martie 1953.

    Politica antisemită a lui Stalin a fost principala cauză a uriașei campanii a presei iudeo-occidentale de denigrare a sa. Marea Teroare stalinistă din deceniul al patrulea al secolului trecut, care a fost doar parțial „opera” lui Stalin, cea mai mare parte a crimelor fiind „opera” N.K.V.D.-ului iudeu împotriva etnicilor ruși, a fost pusă integral de presa și istoriografia oficială din lumea occidentală pe seama lui Stalin.

    După ce Stalin a întrerupt politica antisemită, în timpul celui de al doilea război mondial, când kazaro-evreii din U.R.S.S. au primit puteri depline, presa din S.U.A. l-a elogiat la modul absolut pe Iosif Stalin, l-a declarat în mod repetat „erou între eroi” și i-a făcut imaginea de cea mai mare personalitate de pe Glob. Această imagine a fost proiectată după ce avuse loc Marea Teroare, care era cunoscută în S.U.A. După 1947, când Stalin a reluat politica antisemită, presa americană și cea vest-europeană, aflată sub control evreiesc, au reluat campania de denigrare a lui Stalin.

    Politica antisemită a lui Stalin a avut urmări importante și în România. Ca urmare a acestei politici, naționaliștii români din Partidul Muncitoresc, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au obținut aprobare de la Stalin să elimine cea mai puternică grupare evreiască de la conducerea țării, în frunte cu Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Teohari Georgescu (Baruh Tescovici) și Vasile Luca (Laszlo Luka, ungur) și să demareze un proces de românizare a societății și de promovare a unui regim socialist „adaptat nevoilor specifice ale României”, punându-se bazele politicii de independență și declanșând dictatura de dezvoltare, care a condus la o mare dezvoltare economico-socială, culturală și științifică a țării.

    Revenind la subiectul articolului nostru, arăt că în vederea coordonării activităţii partidelor comuniste, a răspândirii şi a consolidării partidelor comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume, în anul 1919, bolşevicii au creat Internaţionala a III-a. Răspândirea bolșevismului în întreaga lume, prin promovarea așa numitului internaționalism proletar, era dezideratul liderilor sovietici. Conducătorul Internaţionalei a III-a a fost numit evreul Ovsel Gershon Aronov Radomâsliski, cunoscut și ca Hirsch Apelbaum, zis Zinoviev. Alături de Lenin, Troțky, Zinoviev și alți evrei, roluri centrale l-au jucat și evreii Yakov Aaron Mikhailovici Sverdlov și Lev Borisovici Kamenev, pe numele său real Rozenfeld, care era căsătorit cu Olga Kameneva, sora lui Lev Troțki.

    La înființarea Internaţionalei a III-a (numită și Komintern), Zinoviev a declarat că „Avem nevoie de un Partid Comunist cu o disciplină de fier. De o organizație internațională din același metal. Pentru războiul civil pe care îl vom întreprinde, nu există alte mijloace”. În iulie 1920, Zinoviev a prezentat un set de 21 de condiţii care se puneau în faţa partidelor comuniste pentru a fi acceptate în Internaţională. Disciplina de fier, de tip militar, epurarea celor care nu se poziţionau ferm pe poziţia bolşevicilor, denunţarea patriotismului şi a pacifismului şi combinarea acţiunilor legale cu cele ilegale, erau condiţii impuse ferm.

    Zinoviev a condus Kominternul sub coordonarea lui Lenin şi Troţki. În Balcani, obiectivul Internaţionalei a III-a a fost acela de a crea Republica Sovietică Socialistă Balcanică, în urma unor repetate revolte comuniste în interiorul statelor naţionale. În România, Internaționla a III-a a inspirat conducerea alogenă a Partidului Comunist din România să introducă în Programul său de acțiune lupta pentru autonomie a tuturor provinciilor istorice românești, până la desprinderea de statul național unitar român. Cum liderii partidului erau evrei, proveniți din țări vecine, nemulțumirile societății românești față de acest proiect antinațional al bolșevicilor din România s-a convertit în antisemitism.

    Internaționala a III-a a funcționat până în anul 1943, când a fost desființată, din rațiuni politice internaționale, în toiul negocierilor sovietice cu SUA și Marea Britanie, pentru împărțirea sferelor de influență. Pentru a le adormi vigilența aliaților săi occidentali și a da impresia că renunță la internaționalizarea comunismului, Stalin a decis desființarea Internaționalei comuniste. Atribuțiile ei au continuat să fie exercitate de către alte structuri ale Uniunii Sovietice, cu deosebire de către serviciile de informații și secțiile de resort din cadrul conducerii comuniste de partid și a celei guvernamentale.

    Internaționala a II-a a catalizat mișcarea comunistă internațională. Imediat după război, în multe țări ale lumii, cu deosebire în Europa, au avut loc reformulări doctrinare în cadrul partidelor socialiste și în unele partide social-democrate, astfel încât multe dintre ele s-au transformat în partide comuniste și s-au afiliat Internaționalei a III-a. În majoritatea partidelor comuniste din Europa, conducerea a fost preluată de etnici evrei. De altfel, însuși Lenin a declarat, într-o scrisoare către Maxim Gorki, că: „Dacă un rus este inteligent, înseamnă că este evreu sau are sânge evreiesc…”.

    În conştiinţa timpului, mişcarea comunistă a fost asociată cu activitatea centralelor evreieşti de influenţă internaţională. Ca urmare a susţinerii comunismului preponderent de către evrei , el era numit mai ales iudeo-bolşevism, iar din punct de vedere ideologic avea un caracter majoritar internaţionalist, interesele naţiunilor fiind plasate constant în urma celor ale comunismului internaţional. Abia târziu, în timpul Războiului rece, unele partide comuniste şi-au reformulat doctrinele, plasând interesele naţionale pe primul loc în cadrul programelor de partid. Contribuţia decisivă a evreilor la naşterea ideologiei comuniste, la fondarea mişcării comuniste internaţionale şi la conducerea partidelor comuniste, mai ales din Europa, a fost unul dintre motivele principale care au condus la dezvoltarea sentimentelor antievreiești într-o mulţime de ţări ale lumii, în rândul numeroşilor adversari ai comunismului, pe fondul antisemitismului mai vechi, datorat altor cauze. Acest fapt nu trebuie neglijat. După Primul Război Mondial, urmarea imediată a dezvoltării mişcării comuniste internaţionale a fost dezvoltarea mişcărilor de dreapta, cu un puternic caracter naţional, anticomunist şi antievreiesc, fenomen care va deveni preponderent în întreaga Europă Occidentală, Centrală şi de Est.

    În România, iudeo-comuniştii au săvârşit acte teroriste încă înaintea înfiinţării partidului lor. Astfel, în 8 decembrie 1920, la ora 14.45, în momentul în care generalul Constantin Coandă se pregătea să deschidă şedinţa Senatului României, s-a produs o explozie puternică. În explozie au decedat Demetriu Radu, episcop de Oradea Mare, Dimitrie Grecianu, ministrul Lucrărilor publice şi ad-interim la Justiţie şi senatorul Spirea Gheorghiu, preşedintele Sfatului negustorilor. Agenţii Inspectoratului General de Siguranţă i-au depistat pe făptaşi. Aceştia erau trei evrei, agenţi ai C.E.K.A., membri ai unei reţele sovietice de spionaj, controlată de Moscova, via Odessa. Ei se numeau Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Liechtblau.

    Acest atentat, care a avut un ecou foarte mare în epocă a inflamat şi mai tare reacţiile antievreiești din societatea românească şi a identificat încă o dată pe comunişti cu evreii, întărind convingerea adversităţii evreilor faţă de statul naţional unitar român şi faţă de poporul român, convingând o mare parte a societăţii româneşti că iudeo-bolşevicii sunt marii duşmani care trebuie neapărat reprimaţi. Această idee a cuprins conştiinţa publică, a pătruns adânc şi va produce efecte şi în viitor.

    Internaționalismul proletar promovat prin Comintern și, în perioada Războiului rece, prin intermediul rețelelor serviciilor secrete sovietice și ale statelor supuse URSS, a fost produsul evreimii de pe Wall Street, cea care, ulterior a declanșat procesul de globalizare în jurul lor, cu mâna guvernelor aservite lor din Commonwealth și din Europa de Vest. Internaționalismul proletar și globalizarea au fost frați de sânge evreiesc, nicidecum dușmani reali. Adversarul real al internaționalismului proletar și al globalizării, în trecut și în prezent, a fost și este naționalismul, susținătorul națiunilor, cu cultura, civilizația, tradițiile și tot ce au popoarele mai frumos, mai bun, mai trainic, care le identifică și care oferă fiecărui popor unicitate.

    via Art-Emis.ro

  • 37 de violuri, 3 morți, 87 de magazine și 1500 de case devastate/Bilanțul primei zile de ocupație în Alba a „eliberatorilor” ruși, în 1944

    646x404 8

    Crimele ”eliberatorilor” sovietici în județul Alba. Jafuri, violuri și asasinate în Alba Iulia și împrejurimi

    În septembrie 1944, a pătruns în județul Alba, venind dinspre Sibiu, ”glorioasa” armată ”eliberatoare” Sovietică, în realitate grupuri de soldați înfometați cu apucături de barbari.

    Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național de Istorie din Alba Iulia, a descris pe larg episodul într-un articol publicat într-o lucrare mai amplă dedicată județului (Județul Alba. Istorie, cultură și civilizație, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia 2015).

    Cei mai bătrâni locuitori ai județului, mai țin minte spaima pe care ei și familiile lor au simțit-o la venirea rușilor.

    Bilanțul tragic al unei singure nopți

    ”La imaginea terifiantă cu iz medieval contribuiau din plin cazacii călări. În localitățile aflate pe direcția ”glorioasei” armate roșii s-au petrecut obișnuitele episoade barbare.

    De exemplu, în doar 24 de ore, la 26/27 septembrie 1944, au fost devastate pe teritoriul județului Alba 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate etc” a scris Tudor Roșu.

    La Alba Iulia, rușii au căutat alcool, până au găsit ”paradisul” în pivnițele Episcopiei Roman-Catolice. După ce se îmbătau, căutau ”hăzăici”.

    Femeile, mai ales cele tinere, se ascundeau pe unde puteau: ”m-am ascuns o vreme cu celelalte lucrătoare din croitorie (…) într-o încăpere secretă (…) ieșeam numai noaptea să luăm apă și hrană. Tremuram toate să nu ne găsească.

    Copiii întrebau mereu de mine. Nu-i vedeam decât noaptea, când dormeau” descria o femeie groaza acelor zile.

    Triplă crimă la Oarda

    Istoricul din Alba Iulia a descoperit o serie de atrocități, petrecute în vecinătatea municipiului. ”La Oarda, sovieticii au ajuns în sat deși era în afara șoselei Sibiu – Cluj, în perpetua lor căutare de femei, oi, vite și ceasuri.

    Martorii evenimentelor își aminteau că teama era de nedescris, ”mai ales după ce un rusnac, cu ochii lunguieți și tuciuriu, a intrat într-o casă unde a dat peste un bătrân cu nora acestuia, având copil mic. A încercat să o violeze.

    Bătrânul a luat o fucă și a sărit să-l lovească. Rusul l-a împușcat cu o rafală de armă, apoi, la împotrivirea femeii și țipetele copilului mic, i-a împușcat (…) Pe o tânără ieșită cu flori la poartă au luat-o pe tanc, la Oarda de Jos. A fost găsită moartă, violată și împușcată, la Sântimbru”.

    Alte amintiri ale oamenilor din satele de pe traseul Armatei Roșii, sunt legate de ”dexteritatea” cu care aceștia retezau cu baioneta capetele păsărilor din gospodării, de adăpostirea fetelor tinere în pădure sau pe câmp.

    ”Stăteam ascunse toate într-o boaghie de jichi. Aveam o intrare astfel încât să nu se vadă. Tata ținea furca la poartă” își amintește o femeie din Șeușa, care în acel moment avea 15 ani.

    Sașii, ținte vii la Sebeș

    Sebeșul a fost asociat imediat cu Germania de către ruși, din cauza populației săsești numeroase. Acțiunile lor din oraș au fost fără milă. S-au năpustit în gospodăriile oamenilor, spune Tudor Roșu, jefuind totul. ”Au fost împușcați bărbați și violate femei la drumul mare.

    Ulterior, sașii au fost primii care au avut de suferit de pe urma represiunii bolșevice. Orașul Sebeș a fost transformat în lagăr și centru de ridicare a sașilor, iar ”ridicarea” a început de la 11 ianuarie 1945.

    Vânătoarea de oameni a vizat, în principiu, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, din Sebeș, Petrești, Pian, Câlnic, Vingard, Vințu de Jos etc, iar aceștia au fost deportați în Rusia, în lagăre de muncă”, mai scrie Tudor Roșu.

    Tudor Roşu este istoric la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. A semnat numeroase studii ştiinţifice care surprind perioada Evului Mediu, dar şi secolele XIX şi XX. Multe dintre lucrările sale sunt cu totul inedite.

    Imaginea lui Elvis Presley în România comunistă, Marele turneu al lui Buffalo Bill în Europa (inclusiv la Alba Iulia), istoria cinematografului românesc și multe altele, reprezintă doar o parte dintre preocupările acestuia.

  • ISTORIA CARE NU SE ÎNVAȚĂ ÎN ȘCOALĂ: 8 decembrie 1920. Primul atentat terorist din România, comis de evrei comuniști

    Evrei atentat senar

    ISTORIE INTERZISĂ

    În școală învățăm că asasinatul politic sau atentatul terorist ca formă de luptă politică ar fi fost inaugurate în istoria noastră de legionari. Ei bine, a venit momentul să aflăm că nu este așa.

    Europa acestor zile și întreaga omenire trăieşte sub semnul terorismului, al fricii cumplite de atentate, de atacuri cu bombă. Deocamdată România pare a nu fi atinsă de acest flagel, slavă Domnului. Dar cândva am avut şi noi teroriştii noştri. Mai exact, după realizarea României Mari. În 1920, Bucureștiul cunoștea deja trauma atacurilor teroriste.

    Sigur că anumite pagini din istoria României nu convin unor cercuri politice care astăzi încearcă să smulgă naţiunile de pe linia lor de viaţă, în tentativa de ridicare a unei noi ordini internaționale, fundamentată pe însăşi negarea fundamentului creştin al civilizaţiei sale milenare şi identităţii naţionale a popoarelor ce o alcătuiesc.

    Dar să vedem ce s-a întâmplat în urmă cu un secol.
    În ziua de 8 decembrie 1920, avea loc primul atentat terorist după formarea României Mari şi primul atentat săvârşit cu bombă pe teritoriul țării noastre. Actul sângeros a fost pus la cale de o celulă radicală comunistă, condusă de militantul de etnie evriască Max Goldstein. Din grupul criminal mai făceau parte Saul Osias și Leon Lichtblau, la rândul lor evrei. Aceştia au instalat o bombă artizanală în Senatul României, care în urma exploziei, declanșate la ora 14.30 înainte de reînceperea şedinţei de plen, i-a ucis pe Ministrul de justiţie, Dimitrie Greceanu (decedat la spital), pe episcopul greco-catolic Demetriu Radu și pe parlamentarul Spirea Gheorghiu (decedat la spital). Au existat şi răniţi, printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon și episcopul ortodox Roman Ciorogariu.

    Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidenţial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor. Acesta era de fapt un obuz de provenienţă nemţească modificat, căruia i se adăugase un ceas.
    Ţinta se pare că ar fi fost poetul ardelean Octavian Goga, om politic naționalist, care ar fi trebuit să ia cuvântul în deschiderea şedinţei din 8 decembrie, însă acesta fusese reţinut pe hol de un elector care insista să-i vorbească.

    Iată cum relata presa acelor zile teribilul eveniment: „Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor); domnul general Coandă, preşedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidenţial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, ţipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoşi afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă opreşte ieşirea celor aflaţi înăuntru“.

    Autorii nu au fost prinşi, dar ulterior atacului a urmat un proces răsunător, în urma căruia a fost scos în afara legii Partidul Comunist, afiliat Cominternului, la a cărui comandă organiza acţiuni violente în vederea “răsturnării burgheziei mondiale și pentru formarea unei republici sovietice internaționale, ca un stadiu de tranziție către abolirea definitivă a statului”.

    Implicarea etnicilor evrei, în special a celor din tânăra generaţie, în activităţile clandestine şi antistatale de tip comunist, după 1919, este notorie, ea fiind reflectată în arhivele Siguranţei şi ale Ministerului de Interne, în special pe teritoriul Basarabiei, unde în mod frecvent se produceau acte de terorism împotriva populaţiei majoritar româneşti. Iată ce declara ministrul de interne din acea perioadă, Constantin Argetoianu (mason redutabil, de grad 33 şi Mare Patron al Ordinului Masoneriei Naţionale), în memoriile sale: ”Aproape fiecare evreu a fost în acei ani un agent al Moscovei… Pentru faptul că guvernul Sovietelor era aproape exclusiv în mâna coreligionarilor lor, evreii din România au văzut în comunism posibilitatea de a se înstăpâni şi asupra ţării noastre şi s-au pus pe lucru.”

    Principalul atentator, Max Goldstein a fost arestat anul următor, în octombrie 1921, în timp ce încerca să intre clandestin în România din Bulgaria, unde fugise după comiterea atacului cu bombă. În 28 iunie 1922 acesta a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, decedând în închisoare. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată. S-a dovedit şi că grupul terorist avea legături cu o grupare de extremă stânga obscură din Odesa, condusă de comunistul Abraham Grinstein, de asemenea evreu.

    Despre atentatul din 1921, profesorul Gheorghe Buzatu scria, în cartea sa “România cu şi fără Antonescu”: “Ana Rabinsohn (alias Ana Pauker) organizează, împreună cu Goldstein, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie Greceanu, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. Goldstein e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia […]. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana Pauker revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius (alianţa germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana Pauker este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Caterina a II-a chiar în aventurile amoroase… Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patrioată sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă… Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în calitate de ‘dictator delegat.”

    Neorolleriştii zeloşi ce se străduiesc să şteargă părţi din istoria recentă prin legi aberante şi restrictive nu scot o vorbă despre atentatul din 8 decembrie 1920. Pericolul ideologiei care a stat la baza actului demenţial al celor trei criminali de atunci, nu reprezintă un pericol pentru cei ce văd în trecutul recent doar „terorismul” legionarilor. Ei refuză să accepte o realitate istorică: ascensiunea așa numitei extreme dreapte interbelice a avut drept principală cauză asaltul extremei stângi, a mișcării comuniste, asupra stabilității și fundamentelor sociale ale țărilor europene. În țări precum România, majoritatea covârșitoare a militanților acestei mișcări coordonate de Moscova provenea din rândurile etnicilor evrei, în special tânăra generație a acestei etnii. Nu o spunem noi, o atestă Constantin Argetoianu, om politic, mason de gradul 33, care în acea perioadă de instabilitate a condus cu mână de fier Ministerul de Interne al guvernului Averescu, și prin a cărui mână au trecut, arestați fiind majoritatea activiștilor comuniști. Astfel se explică atât asocierea – în mentalul colectiv românesc – a evreilor cu comunismul, cât și ascensiunea cunoscută în anii 1920-30 de mișcarea naționalistă, ivită ca o contrareacție la ofensiva extremei stângi.

  • Cine au fost cei mai mari CRIMINALI care au decis genocidul comunist din România

    g5

    ACUZATII EXPLOZIVE: copiii criminalilor în masă, vârfuri ale marxismului de rit nou, reeducatori publici și răsfățați ai tuturor guvernărilor

    Protagonistul următorului interviu e o legendă vie a Gulagului românesc. Este vorba despre domnul Ion Varlam, născut în 1938 și descendent al unor familii boierești ale căror istorii se împletesc de secole cu istoria României.

    Arestat, anchetat de Securitate și condamnat la vârsta de doar 14 ani, Ion Varlam avea să ispășească nu mai puțin de 9 ani prin închisori și lagăre de exterminare, până în ꞌ63, când a fost eliberat și chinuit în domicilii obligatorii, mereu în vizorul poliției politice. Nu fără mari greutăți, în ꞌ65 reușește să plece din țara-lagăr și se stabilește la Paris, unde se implică activ în acțiunile anticomuniste ale Exilului românesc.

    La un moment dat e invitat în cocheta casă a lui Mircea Eliade, la o petrecere unde România îi bântuia teribil pe toți cei prezenți și unde poartă o discuție revelatoare cu maestrul, acesta fiind curios să afle detalii ale detenției politice. Concluziile acelei discuții l-au urmărit întreaga viață pe tânărul de odinioară, episodul fiind zugrăvit cu lux de amănunte în acest interviu.

    Ion Varlam va fi un apropiat al marilor nume aflate în Exilul parizian și nu numai. Om de dreapta asumat, anticomunist forjat în temnițe și lagăre ale groazei, fostul învățăcel al maestrului-deținut Alexandru Ivasiuc (în locul căruia a încasat, de la torționari, o bătaie soră cu moartea) va studia științele politice, dreptul și finanțele publice, remarcându-se și printr-o prolifică activitate publicistică. Autor de volume, Ion Varlam a revenit în România în februarie 1990 și a făcut ani de zile politică țărănistă, rămânând în permanență o voce incomodă și un mărturisitor neîmblânzit al genocidului comunist. Este activ politic, de câțiva ani fiind președintele Partidului Corectei Guvernări.

    De notat că prezentul interviu a fost realizat în iarna lui 2014, face parte dintr-un amplu proiect editorial și nu a mai fost publicat până în acest moment. Textul presupune o descindere în tenebre, așa cum vă veți convinge în scurt timp, când veți parcurge bestiarul aferent, domnul Ion Varlam identificându-i pe unii dintre marii criminali care au decis și au coordonat genocidul comunist – aceștia trebuie căutați în Departamentul ideologic din Comitetul Central, erau manevrați de la Moscova, se poziționau în vârful pramidei răului și urau visceral România.

    Oferind nume și prenume sonore, Ion Varlam avertizează că urmașii acestor criminali în masă reeducă în continuare mințile românilor, fixați în poziții-cheie, travestiți în ”jurnaliști”, ”intelectuali” și ”analiști”, printre care mulți bugetari de lux și afaceriști dubioși, care aruncă și jonglează cu fonduri consistente, indiferent de culorile guvernărilor și în ciuda oricăror crize, deși unica lor îndeletnicire este propaganda marxistă resemnificată sub diverse măști. Este cel puțin imoral ca astfel de personaje să ne dea acum lecții despre orice, cu atât mai puțin despre istorie și genocid, să pună etichete și să emită verdicte, punctează fostul deținut politic.

    Domnul Ion Varlam avertizează că acești ”artizani de genocid” la care face referire (printre care se numără și o serie de exponenți ai ”familiei Răutu-Oigenstein-Oişteanu”) au avut o vină mult mai mare decât coordonatorii criminali Alexandru Nicolschi (alias Boris Grünberg Nikolski), Mișu Dulgheru (alias Moise Dulberger), Ștefan Koller sau Iosif Zeller, decât anchetatorii bestiali și procurorii Securității, decât torționarii din închisori și lagăre de exterminare sau decât turnătorii, care, oricât de venali și eficienți s-ar fi dovedit, nu reprezentau decât niște simple rotițe infime în angrenajul acestei mașinării monstruoase, de multe ori fiind la rândul lor victime ale Securității.

    Plecând de la jaful comis de Banda Ioanid, fostul deținut politic dezvăluie și o serie de secrete de familie ale noului ambasador al României în Israel, domnul Radu Ioanid.

    Nu în ultimul rând, Ion Varlam oferă amănunte sordide referitoare la trecutul securistic al principelui Radu Duda, acesta fiind racolat de Securitate încă de la vârsta de 16 ani, susține fostul deținut politic, care precizează că, imediat după ꞌ89, serviciile l-au folosit pe Duda în rol de ”gigolo cu microfon”, având misiuni în Marea Britanie. Și aceasta nu e nici pe departe unica acuzație explozivă din acest interviu.

    Cât despre credința în Dumnezeu, domnul Ion Varlam punctează: ”Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât animalic şi absolut”.

    Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul:

    Răzvan Gheorghe: Ce credeţi despre procesele torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior?

    Ion Varlam: Chestiunea aceasta referitoare la aşa-zisa deconspirare a foştilor torţionari şi turnători ai dictaturii comuniste reprezintă o şmecherie a actualei orânduiri. Din nefericire, România este condusă de un regim care simulează procedural democraţia prin organizarea periodică de alegeri, momente în care au loc rocade premeditate prin conivenţă, între o facţiune a Partidului Comunist Român şi o alta, având aceeaşi origine sulfuroasă, securistică, manevrată de piratul Traian Băsescu.

    Guvernări prin manipulare

    Oamenii aceștia provin din PCR, au fost crescuți la aceeași școală a minciunii, o școală a Kremlinului, firește, au aceeași mentalitate și recurg la metode politice similare. În zilele noastre, teroarea milițianistă și intelectuală nu mai are nevoie de întregul rețetar uzitat în perioada lui Gheorghiu-Dej sau a lui Ceaușescu. Astăzi, dacă ești stăpân pe mass-media e mult mai ușor să guvernezi prin manipularea opiniei publice. În România, presa e manevrată în mod constant în scopuri diversioniste – atenția e atrasă asupra unor subiecte fabricate sau marginale, lansate pe piață de persoane și grupuri direct interesate ce se dedau la jocuri de culise. Vă amintesc un adevărat indubitabil: opinia publică nu e, prin definiție, o entitate foarte informată și dotată cu mult discernământ, așa că este ușor de manipulat.

    Opinia publică, această doamnă mioapă și paraplegică

    Adică, opinia publică se indignează și se entuziasmează, dar nu are niciodată atitudini raționale; sare dintr-o pasiune în alta. Opinia publică îl aplaudă azi pe cel pe care l-a hulit ieri seară, fiind ațâțată, împinsă atât pentru bucurie, cât și spre oprobiu, de exact aceiași șmecheri ce se îndeletnicesc cu formarea acestor tipuri de reacții. Aș recurge la o imagine sugestivă: opinia publică este o doamnă bătrână, paraplegică și foarte mioapă, care – neputând să asiste în mod direct la evenimente sau spectacole – plătește un băiețaș, un șmecheraș de Dorobanți sau de Ferentari, ca să o plimbe într- un cărucior destinat personelor cu disfuncții locomotorii; să o ducă să vadă. Numai că, de fapt, șmecherașul cu pricina nu-i arată bătrânei doamne ceea ce ar putea să o intereseze pe ea, ci îi indică doar ce vrea el să-i arate ca reprezentând un fenomen sau altul. Pentru mine, mass-media este personajul acela care împinge căruciorul de o manieră discreționară.

    Răzvan Gheorghe: Cu alte cuvinte, procesele torționarilor reprezintă o diversiune?

    Ion Varlam: Da. Această emulaţie stârnită în jurul proceselor torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior este orchestrată pentru a divaga atenţia publică de la o problemă cu adevărat importantă. De regulă, metodologia este următoarea: din când în când, cu scopul de a depasiona oamenii pasionându-i în altă direcţie, se aruncă pradă vindictei populare un element al vechiului sistem represiv – fireşte, fac referire la un element învechit, care oricum a devenit totalmente inutil. În cazul de faţă, elementele de prisos sunt aceste două lichele, Vișinescu și Ficior, care, în fapt, reprezintă doar o infimă parte dintre numeroasele instrumente folosite de adevăraţii criminali care au gândit, au instaurat şi au susţinut genocidul comunist.

    Turnătorii plătite de Securitate

    Ca o paranteză, vă amintesc că o altă „pasiune regizată” – care se înscrie în aceeași metodă securistică a așa-ziselor dezvăluiri – s-a petrecut în urmă cu câțiva ani, cu prilejul demascării lui Constantin Bălăceanu-Stolnici și a lui Dan Amedeo Lăzărescu. Halal liberali, dom’le… turnători sadea! Amedeo Lăzărescu a fost tâmpitul care a recunoscut – și asta chiar la o emisiune transmisă în direct – nu numai că a turnat, dar că banii obținuți din această îndeletnicire infamă îi dădea nevestelor ălora pe care-i vânduse la Securitate! Adică, tu le turnai și le băgă bărbații în pușcărie… ca să le servească o pensie?! Așa ceva … Asta-i halucinant, dom’le… e strigător la cer…

    Răzvan Gheorghe: Ați spus că se intenționează deturnarea atenției publice de la „o problemă cu adevărat importantă”. Care este aceasta?

    Ion Varlam: Da, se doreşte o deturnare. Problema cu adevărat importantă constă în ridicarea singurei întrebări care contează: cine sunt adevărații responsabili ai crimelor săvârşite sub dictatura comunistă? În acest caz, nu vizez gloata executanților, din care fac parte Vişinescu, Ficior şi multe, multe alte bestii, dar nici pe cea a instrumentelor minore, formată din turnători. De ce? Pentru simplul motiv că unealta cea mai „inocentă” a actului de represiune, deși făcea parte din angrenajul acestuia, era turnătorul, care, de cele mai multe ori, va fi fost la rândul său o victimă a Securităţii. Nu turnătorul trebuie băgat la închisoare! El doar servea la azvârlirea altora în temniţă. Turnătorul era doar o rotiță infimă a unui angrenaj monstruos.

    Răzvan Gheorghe: Dar anchetatorii Securităţii, procurorii?

    Ion Varlam: Nici anchetatorii Securităţii nu sunt principalii vinovaţi – ei erau însărcinaţi, din motive fanteziste sau reale, să smulgă nişte mărturisiri prin bătaie şi tortură. Erau unelte, niște unelte bestiale. Tot ustensile vor fi fost şi procurorii. De exemplu, pe când activa la Procuratura Generală, rolul tovarăşului Victor Ciorbea – ulterior mare ţărănist şi, peste ani, fălos Avocat al Poporului – consta în împopoţonarea juridică a declaraţiilor unor nefericiţi indezirabili, declaraţii obţinute prin aplicarea unor bătăi crâncene în beciurile Securităţii. Aşadar, procurorul cosmetiza înscrisurile şi apoi prezenta un dosar condamnabil în instanţă. Deşi dosarele lor au trimis oameni la moarte, chin şi înfometare, nu procurorii comunişti sunt criminalii supremi. Ei au răspuns unor directive, dar nu au premeditat exterminarea cu minţile lor.

    Răzvan Gheorghe: A fost criminalul în masă Alexandru Nicolschi unul dintre „strategii-gânditori” ai genocidului comunist?

    Ion Varlam: Nu. Împreună cu acoliții săi, pe care îi amintesc în cele ce urmează, el era un odios inventator de metodă de exterminare. Să facem câteva nominalizări din categoria născocitorilor de rețete genocidare: Boris Grünberg Nikolski alias Alexandru Nicolschi, general, spion sovietic și șef al Securității, Moise Dulberger alias Mișu Dulgheru, fost colonel de Securitate, Ștefan Koller, fost director al Direcției de cadre din Direcția Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă, locțiitor pentru producția al directorului general al Direcției Lagăre și Colonii de Muncă, comandant al Penitenciarului Aiud și comandant al Penitenciarului Văcărești, Iosif Zeller, coordonator al Securității din Ardealul de Nord-Vest… Și lista ar putea continua cu o puzderie de nume la fel de odioase.

    Agenţi sovietici cu nume conspirative româneşti

    Remarcați că prin venele ăstora nu curgea sângele nostru – cu toții erau agenți sovietici care își ascundeau identitatea la adăpostul unor nume conspirative românești. În schimb, Moscova i-a trimis aici fiindcă aveau o calitate abominabilă. Anume, acești tartori erau niște reputați inventatori de metodă de exterminare, de persecuție și de smulgere a mărturisirilor. Nu ei au fost strategii genocidului și al valurilor de teroare, dar au implementat cu sălbăticie ceea ce era stabilit și planificat în laboratoarele Kremlinului. Vârful de lance a lovit în clasele de sus, pentru că erau influente, apoi și mai sus, în moșieri, fiindcă erau oameni cu bani și ocupau poziții istorice consfințite și recunoscute tradițional, pentru ca mai apoi să-i nenorocească definitiv pe țărani, sărmanii de ei.

    Scopul a fost acela de a captura ultimul element al independenţei personale pe care îl constituia petecul de pământ ce-i permitea ţăranului să-şi ducă traiul fără să fie robul statului. Ţăranul român nu era salariat; în pofida cotelor împovărătoare, reuşea să trăiască doar lucrând bucata sa de glie. Cumva, cotele acelea reprezentau o reîntoarcere la şerbie, dar nu la sclavaj, deoarece şi pe vremea şerbilor, boierul sau seniorul (dacă ne referim la Europa Occidentală) erau obligaţi de sistemul tradiţional să pună la dispoziţia şerbilor pământul din care trăiau. Sigur, aceștia plăteau folosirea pământului prin munca pe care o prestau la boier.

    Răzvan Gheorghe: Care a fost scopul ascuns ale instaurării comunismului?

    Ion Varlam: Scopul a fost dublu, domnule – şi aici nu fac referire la impactul vizibil, adică la aşa-zisele reformele sociale, nu, nici pe departe. În primul rând s-a dorit distrugerea identităţii poporului român – stârpirea despre care vă vorbesc a fost un act criminal premeditat de multă vreme de către marxismul internaţional cu capitala la Moscova. Fac menţiunea că istoricul Larry L. Watts a identificat deja o serie de elemente ce susţin din plin această teză, iar puzzle-ul poate fi completat de niște minți lucide.

    Răzvan Gheorghe: Mai exact, cine a dorit distrugerea României?

    Ion Varlam: Din motive de ordin istoric, anumite cercuri influente – să le zicem stângiste şi permanent revoluţionare – au considerat că românii erau un popor conservator şi antirevoluţionar care, întrucât se opunea „evoluţiei” dorite, trebuia obliterat. Discuţia comportă o anumită complexitate, germenele acestei gândiri este vechi…

    Răzvan Gheorghe: Dezvoltaţi…

    Ion Varlam: Primul care a susţinut în scris că poporul român trebuie distrus a fost Lajos Kossuth – revoluţionar maghiar şi guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 –, pentru că românii s-au aliat cu Monarhia Habsburgică împotriva ungurilor. Dar, trebuie subliniat, românii nu au ales o astfel de alianţă întrucât, vezi Doamne, s-ar fi opus progresului social. Nu, nici pe departe. Preferinţa a comportat o cu totul altă motivaţie: Lajos Kossuth intenţiona să instaureze un stat unguresc cu mult mai asupritor pentru populaţia românească decât va fi fost dominaţia Habsburgică. Doar inconştienţii ar fi mers pe mâna lui Kossuth.

    Genocid dublat de distrugere prin depersonalizare

    După aproximativ o sută de ani, comunismul chiar a pus în practică distrugerea poporului român. Astăzi vorbim despre un amplu genocid al comunismului, nu-i aşa? Dar, la modul general, eu mă refer la distrugerea sistematică a poporului român prin depersonalizare. Tăvălugul a fost premeditat și ne-a zdrobit programatic. În ţara noastră, fabricarea omului nou a ţintit eradicarea tuturor factorilor constitutivi ai identității naționale: limbă, credinţă, cultură populară şi așa mai departe… S-a dorit transformarea poporului într-o masă lipsită de calităţi şi vărsarea lui în magma în curs de închegare a imperiului marxist universal cu Moscova în rol de capitală veșnică.

    Răzvan Gheorghe: În această ordine de idei, cine au fost marii criminali, artizanii lichidării prin moarte fizică sau depersonalizare, reeducare?

    Ion Varlam : Pe marii criminali îi veți găsi în prima nomenklatură comunistă, care a fost aleasă și numită de Stalin, nomenklatură alcătuită din agenții sovietici însărcinați cu exterminarea programatică a identității naționale românești. Despre acest aspect nu a scris doar Vladimir Tismăneanu , ci și Pavel Câmpeanu – unul dintre marii teoreticieni ai Partidului Comunist Român, deși a fost pus puțin la umbră de Nicolae Ceaușescu, pentru că era evreu, dar şi agent sovietic prins şi băgat la puşcărie, un ilegalist adevărat. Pentru neiniţiaţi, fac precizarea că Pavel Câmpeanu a fost puşcăriaşul cu cei mai mulţi ani de închisoare sub regimul de dinainte de 1948. În cursul detenţiei, dintr-un simplu agitator gargaragiu, Câmpeanu a devenit intelectual, citind mult și întâlnind oameni instruiţi. Ca o paranteză, să ştiţi că multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat şi eu, le ştiu de la puşcărie, nu de la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris.

    Dezvăluirea lui Câmpeanu

    După Revoluţie, Pavel Câmpeanu l-a susţinut electoral pe Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 1996. Printre articolele fostului ilegalist există unul oarecum autobiografic şi, dacă nu mă-nşel, este vorba chiar de ultimul text pe care l-a scris înainte de a muri. Acolo, Câmpeanu dezvăluie că în structura Comitetului Central al PCR, unde activa Departamentul ideologic care „aranja” la sosul românesc indicaţiile primite de la Moscova, indicații menite să implementeze strategia construirii comunismului, nu pătrunsese niciodată un etnic român – şi asta încă din 1944 şi până la mijlocul anilor ’80! El o spune, nu eu.

    Marii criminali: oamenii Moscovei din CC

    De altfel, în același articol, Pavel Câmpeanu a divulgat numele celor treizeci și ceva de persoane care lucrau în acel departament ideologic pe mijlocul anilor ’80, când Ceaușescu l-a dat afară. Cu toții purtau niște nume de un românism extraordinar – dar asta doar pentru că avem de-a face cu titulaturi conspirative! Aceștia – agenții plantați de Moscova și de acoliții marxismului internațional, din ’44 și până în preajma Revoluției – sunt criminalii cu adevărat responsabili pentru genocidul săvârșit. Ei sunt cei care planificau campaniile de distrugere organizate pe categorii sociale cu ținte determinate în timp. Spre deosebire de artizanii terorii, strategi și premeditatori ai nimicniciei României, cei de teapa lui Nikolski, Dulberger, Koller sau Zeller se încadrează în categoria subalternă a inventatorilor de mijloace de exterminare.

    Răzvan Gheorghe: Fiţi mai explicit, vă rog, domnule Varlam. Nominalizaţi criminalii supremi, strategii genocidului comunist.

    Ion Varlam: În primul rând, criminalii trebuie căutaţi în familia Răutu-Oigenstein-Oişteanu. Mă refer la cei doi fraţi înregistraţi sub numele de Oigenstein, ca cetăţeni sovietici, dar care şi-au luat nume conspirative româneşti după momentul 23 august 1944. Primul, ideologul comunist Leonte, a schimbat Oigenstein în Răutu. Al doilea, Mihail, a preferat Oişteanu, nume preluat de fiul său Andrei.

    „Copiii criminalilor continuă marxismul subversiv”

    Interesant este că acest Leonte Răutu a avut mai mulţi copii care, când n-a mai mers în România, s-au dus să facă marxism subversiv în străinătate. Menționez că reprezentanţii familiei Răutu-Oişteanu (răsărită peste noapte din aceeaşi rădăcină Oigenstein) au înregistrat o serie de contre cu Ceaușescu şi, deşi acesta nu i-a gonit cu forţa, i-a degradat, i-a marginalizat programatic, ceea ce i-a făcut să apuce drumul străinătăţurilor.

    Anca Oroveanu, finanţatoarea New Europe College

    Leonte Răutu a avut două fiice. Prima – Anca – a fost măritată cu Mihai Oroveanu, fostul director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, cel care deţinea o formidabilă colecţie de imagini fotografice din România. Actualmente, Anca Oroveanu este comanditara şi finanţatoarea colegiului înfiinţat de filosoful Andrei Pleşu – New Europe College (NEC). Ea face rost de bani şi tot ea elaborează programele. Nu este cel puţin scandalos şi imoral că aceşti artizani ai terorii comuniste, prin chiar odraslele lor, continuă să orienteze dezvoltarea tineretului mioritic, să indice „evoluţii” şi „căi culturale” ce vizează destructurarea şi defăimarea personalităţii naturale româneşti?

    Înrudiri securistice

    Cealaltă fată a lui Leonte Răutu – Elena – s-a măritat cu Andrei Koller, feciorul notoriu torționar Ștefan Koller, una dintre cele mai sângeroase bestii de la închisoarea Aiud și de la Canal. Din câte știu, Andrei a debitat că tatăl său ar fi fost persecutat de Nicolae Ceaușescu, fiindcă, vezi Doamne, va fi fost poet de limbă idiș! Colonel de Securitate și torționar abominabil persecutat ca poet de limbă idiș ?! E caraghios, dom’le… De asemenea, una dintre fetele lui Ștefan Koller sa măritat cu băiatul lui Milton Shapp, primul guvernator evreu al statului Pennsylvania.

    Vedeţi dumneavoastră, s-au operat pasările de ştafetă, prin permutări securistice, iar povestea iubirii de marxism şi a urii faţă de România merge mai departe. Pe lângă falanga de la New Europe College, un alt cuibar de redirecţionare „culturalo-istorică” se află la „Revista 22”, care funcţionează sub mentoratul lui Andrei Oişteanu şi al lui Andrei Cornea. De reţinut că tatăl celui din urmă – Paul Cornea, pe care îl laudă în cor o mare parte a intelectualităţii – a fost, prin însăşi natura activităţilor sale ideologice, tot un distrugător al personalităţii şi identităţii româneşti.

    Monstruozitatea reeducărilor

    În concluzie, observăm că odraslele celor care făceau parte din criminalul Departament ideologic al Comitetului Central – structură unde nu pătrunsese niciun etnic român până la mijlocul anilor ’80, întrucât cei de acolo erau numiţi direct de la Moscova – continuă să traseze căi de evoluţie pentru tineretul patriei. Este o realitate tristă, întrucât părinţii lor au organizat desfiinţarea tuturor factorilor identitari şi au decis exterminarea elitelor care reprezentau coloana vertebrală a naţiunii. De la dezastrul acesta nu putea scăpa nici elita biologică, deoarece tineretul reprezintă capitalul de idealism şi de entuziasm al unei naţiuni. Pentru a ucide în faşă această facultate naturală a tineretului, artizanii terorii au gândit monstruozităţile numite „reeducări”. Aşadar, în Departamentul ideologic al Comitetului Central trebuie identificaţi adevăraţii criminali, deoarece ei au fost organizatorii şi planificatorii genocidului desfăşurat în România. A desfiinţa o etnie este un act genocidar. De fapt, același lucru s-a întâmplat și în Basarabia, dar acolo genocidul a fost mânat mai pe față de ruși. În România însă, s-a lucrat prin agenţi ai Kremlinului paraşutaţi în Comitetul Central.

    Răzvan Gheorghe: Spuneaţi că scopul instaurării dictaturii comuniste a fost dublu. În primul rând, s-a vizat desfiinţarea identităţii poporului român. Care a fost cea de-a doua miză a planului decis la Kremlin?

    Ion Varlam: A doua miză – aceasta fiind legată în mod ombilical de primul pilon al acţiunii – a fost pregătirea anexării teritoriale a ţării noastre. După cum știți, înainte de venirea ruşilor, Partidul Comunist Român nu exista. Militanţii comunişti erau câțiva împrăştiaţi, dintre care foarte mulţi s-au dovedit a nu fi români și, cu siguranță, nici măcar nu erau niște persoane foarte capabile. Odată cu sosirea tancurilor bolşevice, ei au constituit aparatul pe care s-a bazat mandatul colonial încredințat, în mod clar, de către Stalin, reducând România la rang de colonie şi instituind un stat-satelit lipsit de suveranitate. Moscova ne dorea poziţia strategică şi resursele.

    O ură veche

    Problema nu este de ieri, de azi. Încă de pe la 1812, amiralul P.V. Ciceagov – comandant-şef al armatei dunărene, comandant suprem al flotei de pe Marea Neagră şi şef al Administraţiei Generale a Moldovei şi Ţării Româneşti – i-a adresat ţarului Alexandru I un memoriu în care l-a sfătuit să nu mai risipească bani şi sânge rusesc pentru „sălbaticii” de la Sud de Dunăre, pentru bulgari, sârbi şi așa mai departe, deoarece acele populaţii nu vor fi niciodată capabile să apere în mod autonom slavismul şi ortodoxia în faţa permanentelor ameninţări ale expansiunii otomane. Ciceagov avertiza că, în contrapondere cu ce ar putea câştiga Rusia la Sud de Dunăre, cheltuielile se dovedeau exorbitante, disproporţionate.

    Soluţia lui Ciceagov: suprimarea României

    În schimb, amiralul l-a povăţuit pe Alexandru I să se ocupe de Principatele Române, argumentând că teritoriile acestea au resurse semnificative şi că noi, ca popor, suntem uşor de supus. Ciceagov scria că Principatele Române erau într-atât de bogate încât, dacă ţarul ne-ar fi lăsat doar 15% din cât eram noi în stare să producem, ne-am fi supus de bunăvoie ruşilor, fiindcă aşa ne învăţaseră otomanii de sute de ani, să plecăm capul. Îi jefuiesc turcii într-un mod de necrezut şi românii tot trăiesc bine, constata uluit Ciceagov, în memoriul cu pricina.

    O piedică în faţa expansiunii puterilor vecine

    Vedeţi dumneavoastră, de-a lungul istoriei, teritoriile româneşti au reprezentat întotdeauna o piedică în fața expansiunii puterilor vecine. Turcii intenționau să se reverse spre inima Europei, rușii năzuiau să se ducă spre Constantinopol, iar nemții doreau să aibă calea deschisă atât spre Rusia, cât și spre Sudul continentului. În pofida acestei situații vitrege, românii au traversat și două momente faste. E vorba de perioada lui Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu și Emeric Tekeli, dar și cea de după Primul Război Mondial, care, de fapt, i se datorează lui Carol I. El a reușit să deplaseze în exteriorul României punctul de convergență al celor trei mari vectori expansioniști: otoman, rusesc și german.

    Brâncoveanu, Duca şi Tekeli

    Din punct de vedere strategico-politic, Constantin Brâncoveanu era un tip perfid, dar nemaipomenit de inteligent. Dădea impresia că se alia cu rușii, dar și cu turcii, promitea că este omul tuturor și, până la urmă, se dovedea că primau doar interesele lui și ale românității. Brâncoveanu avea, ce-i drept, o colosală viziune strategică. La rândul lor, acest har l-au avut Gheorghe Duca și Emeric Tekeli, principele Transilvaniei, care era tot vasal turcesc, întrucât, pe vremea aceea, austriecii nu luaseră încă Ardealul. Brâncoveanu şi Tekeli s-au înţeles în privinţa manipulării aliaţilor lor şi le promiteau susţinerea militară când unora, când altora, fapt care a favorizat o mai mare autonomie Principatelor şi, totodată, o serie de avantaje economice.

    „Rătăcirea” de la Stănileşti

    În schimb, Dimitrie Cantemir a fost omul rușilor. El l-a turnat pe Brâncoveanu, care, deși făgăduise să-i sprijine pe ruși contra turcilor, la bătălia de la Stănilești, și-a rătăcit deliberat armata în mlaștinile din zona Deltei Dunării, tocmai pentru a ajunge prea târziu pe câmpul de luptă. Da, dom’le, nu s-a rătăcit deloc! Constantin Brâncoveanu știa prea bine ce făcea.

    Aşa cum am specificat, cea de-a doua perioadă istorică de fast a românilor a fost după 1918, graţie norocului că Rusia dispăruse pentru câtva timp din marile jocuri, fiind cutremurată de urgia războiului civil, perioadă când punctul acela de convergenţă al intereselor expansioniste străine a fost mutat în afara teritoriului nostru. Repet: revirimentul a fost posibil tocmai din pricina situaţiei critice în care se găsea Rusia, unde, mărşăluind pe cadavre spre putere, bolşevicii erau preocupaţi de eradicarea duşmanilor din interior.

    Răzvan Gheorghe: Credeţi că vor mai avea românii conducători de factura lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Duca şi Carol I?

    Ion Varlam: E greu de crezut că vom mai avea conducători de înălțimea celor pe care îi invocăm, deși avem nevoie mai mult ca niciodată de astfel de repere vii. Eu am convingerea că, pe viitor, doar niște politicieni cu adevărat inteligenți – patrioți dotați cu forță imaginativă și foarte bine pregătiți din punct de vedere diplomatic – vor putea scoate România din ochiul ciclonului. Politicieni aceștia – în măsură în care chiar pot exista, fiindcă am mari, mari dubii în sensul acesta – vor trebui să facă un joc inteligent, în alianțe cu țări care acum știu ce înseamnă pericolul rusesc și sunt gata să se coalizeze împotriva expansiunii Kremlinului. Personal am convingerea că cele două calități fundamentale ale acestor politicieni trebuie să fie patriotismul luminat și imaginația creativă.

    Răzvan Gheorghe: Există astfel de politicieni în România?

    Ion Varlam: Țara noastră nu mai are patrioţi autentici la nivel de leadership, dar deţine, totuşi, politicieni imaginativi, uneori prea imaginativi și tentați de direcții reprobabile. De exemplu, piratul Traian Băsescu este imaginativ, dar nu are creştere. Trebuie notat că Băsescu nu e neaparat imaginativ în sensul rău, deşi e de-a dreptul diabolic cu duşmanii lui. Problema e că el nu îşi foloseşte calitatea imaginativă ca să facă ceva bun pentru România. De fapt, Băsescu a fost şi e confruntat cu un tip de adversitate care nu-i permite să facă ceva pentru România, iar Ion Iliescu a învăţat cele mai subtile şi mai perfide reţete chiar pe băncile şcolii în care a studiat şi Vladimir Putin, adică la KGB. Poate că, pe viitor, vom avea o discuţie aplicată despre ceea ce înseamnă dreapta şi stânga în actualul context politic românesc. La noi totul se zbate într-o confuzie totală. Vezi foşti ofiţeri de Securitate care brusc sunt de dreapta… În România avem de-a face cu o dreaptă construită la porunca serviciilor şi manevrată tot de unii belferi de dinainte de ’89. Dreapta e folosită de serviciile şi partidele din România, ca şi ideea de monarhie de altfel.

    Răzvan Gheorghe: Care este liantul ce leagă Securitatea de Casa Regală a României?

    Ion Varlam: Regele Mihai a fost capturat de banda lui Ion Iliescu prin intermediul mariajului lui Radu Duda cu Margareta. Eu mi-am încetat legăturile cu reprezentanții Casei Regale în chiar momentul în care Duda și-a făcut apariția acolo. Vă mărturisesc că i-am pus în gardă și le-am dezvăluit că Duda a fost informator la Securitatea încă de la 16 ani, fiind folosit chiar și ca agent sexual – un soi de gigolo cu microfon. Totuși, probabil că tipul o fi avut niște „avantaje”, pentru care i-au făcut propagandă și femeile prin paturile cărora s-a perindat. Printre multele sale relații, a fost iubitul actriței Olga Tudorache, apoi a activat în Anglia, în perioada ’91-’92, pe când era specializat în demnitari britanici homosexuali care aveau acces şi influenţă la NATO. Ion Caramitru a fost cel care i-a făcut cunoştinţă lui Duda cu Margareta. Poveştile că ce doi s-ar fi cunoscut la Paris sunt lipsite de orice noimă, sunt bancuri pentru naivi. Deşi Radu Duda nu îmi este deloc simpatic, consider că are calităţi reale de actor, l-am văzut în câteva piese. Și acum, distribuit în rol de principe, îşi îndeplineşte satisfăcător rolul asumat. Întrucât ne leagă anumite relaţii de rudenie, eu am vorbit cu persoane din familiile regale străine, persoane care mi-au confirmat că Duda a făcut, în general, o impresie bună. În realitate, cei de acolo ştiu prea bine cu cine au de-a face, să nu-i credeți neinformați sau creduli, chiar nu-i cazul, vă încredințez de asta, dar actorul se achită de rolul lui printr-o discreţie de calitate, elegantă.

    Răzvan Gheorghe: Să revenim la discuţia iniţială. Prin ce metodologie s-a pus în practică distrugerea identităţii naţionale şi transformarea României în colonie comunistă?

    Ion Varlam: Metodologia de atingere a acestui dublu scop criminal – o practică folosită și pe vremea țarilor, fiind preluată de la tătari – a fost următoare: distrugerea și prigonirea elementelor naționale reprezentative, adică a elitelor, dar și a factorilor de rezistență, printre care se evidențiază țărănimea, ce asigură ancorarea în spațiu. Grupurile sociale care se opuneau au fost exterminate, întemnițate sau deportate, pentru a fi înlocuit cu populații din alte zone ale imperiului marxismului universal cu capitala la Moscova – nu ne aduceau neapărat ruși get-beget, dar se îngrijire ca cei aduși să fie obligatoriu rusofoni , deoarece Kremlinul reprezintă liantul de înțelegere, un soi de limbă a limbilor. Cu acest proiect se îndeletniceau cei din structura ideologică a Comitetului Central, marii criminali despre care am vorbit.

    „Ura necruțătoare pentru tot ce e românesc”

    Ca o paranteză, citind amintirile lui Vladimir Tismăneanu, am identificat o mărturie cel puțin interesantă. El povestește că în adolescență frecventă o casă a familiei Răutu. Ce credeți că l-a izbit acolo? Ura, dom’le, ura necruțătoare față de tot ceea ce era românesc. O astfel de atitudine o putem identifica și acum în scrierile domnului Andrei Oișteanu, care numai de așa ceva se ocupă… Interesele domniei sale sunt axate, întotdeauna, pe tematica „antisemitism românesc”. De pildă, să nominalizăm unele dintre temele sale predilecte de cercetare: antisemitismul în cultura medievală românească, antisemitismul în discursul clerical românesc și așa mai departe, variații pe aceeași temă. Prin urmare, avem de-a face cu aceeași veche idee propagandistică, doar că acum nu mai e susținută în numele marxismului.

    Răzvan Gheorghe: Care credeți că este cauza acestei propagande?

    Ion Varlam: Există o alianţă tacită, dar manifestă, între anumite cercuri evreieşti din România şi reminiscenţele securisto-comuniste. De fiecare dată când se pune în discuţie responsabilitatea cercurilor conducătoare din vremea dictaturii comuniste, aceste grupări încep să clocotească şi să strige în cor: „Antisemitism! Antisemitism!”

    Duşmanii lui Alexandru Şafran

    Bun, însă trebuie subliniat un lucru: cercurile înfierbântate care celebrează şi adulează memoria regretatului Alexandru Şafran – un evreu mare român, decedat în 2006 –, tocmai fiindcă, acum, acesta nu mai poate intra în polemică, sunt mânate de urmaşii aceloraşi oameni care au încercat în mod sistematic să-l distrugă pe Şafran. În acest caz, mă refer la suita de colaboratori ai comisarului sovietic la problema evreiască, aşa era el numit în Israel – rabinul Moses Rosen.

    Aceştia l-au înjurat şi l-au şantajat pe Alexandru Şafran, adresându-i scrisori de ameninţare, exercitând mari presiuni la adresa lui. De altfel, în cartea de amintiri a domnului Moses Rosen există un mic capitol în care acesta polemizează cu Şafran. Dacă ştiţi să citiţi printre rânduri, mesajul transmis de Rosen devine inteligibil și ia forma asta: „Măi rabi, măi – pare a avertiza acesta – fii atent: eu telefonez la Bucureşti, unde sunt arhivele, şi, dacă vreau, pot dovedi oricând că tu ai fost un colaborator al naziştilor”. Adevărul e că Moses Rosen i-a oferit un avantaj lui Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care a izbutit să obţină numeroase beneficii din traficul de influenţă pe care în făcea pe lângă dictator. Ceauşescu era un om şiret, dar primitiv, şi i-a căzut deseori în plasă.

    Răzvan Gheorghe: La ce fel de avantaj vă referiţi?

    Ion Varlam: Cumnatul lui Moses Rosen a fost un rabin important în Polonia. Când au venit nemţii, a fugit la Londra şi, ulterior, a ajuns mare rabin în Anglia. Doamna Margaret Thatcher i-a acordat titlul de lord. Moses Rosen – fiind un comunist îngrozitor, un terorist ajuns în România călare pe tancurile sovietice – se ducea la Ceauşescu şi îi promitea tot soiul de aranjamente prin Anglia, fluturând numele şi poziţia privilegiată a cumnatului său. Dar, deşi a obţinut foarte multe foloase de la dictator, Moses Rosen a rămas un inamic al statului Israel.

    Răzvan Gheorghe: De ce?

    Ion Varlam: Deoarece el făcea un profit personal considerabil din banii care trebuiau plătiţi regimului Ceauşescu pentru fiecare evreu căruia i se dădea voie să plece din România. Precizez că afacerea vânzării de oameni încetase prin ’52, odată cu dispariţia Anei Pauker, dar fusese reluată în perioada lui Ceauşescu, deşi nu din primii săi ani de conducere.

    Răzvan Gheorghe: Aţi adus în discuţie afacerea vânzării de oameni, în special vânzarea de evrei. Ce credeţi despre marele jaf din vara lui 1959 organizat de banda Ioanid? Banii au fost furaţi la ordinele mişcării sioniste pentru a fi folosiţi în vederea răscumpărării cetăţenilor evrei din România?

    Ion Varlam: Este posibil ca jaful să fi comportat acest scop. Totuşi, puţini mai ştiu că Alexandru Ioanid a fost un torţionar bestial înainte de a organiza jaful. El era anchetator şi coleg, la Ministerul de Interne, cu Gheorghe Enoiu, cel care a fost supranumit „Măcelarul de la Interne”, fiindcă se înfofolea cu un cearşaf când îşi călca în picioare victimele, pentru a nu-şi păta costumul cu sânge.

    În 2004, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar intitulat „Marele jaf comunist” şi, printre cei intervievaţi, s-a numărat şi torţionarul Gheorghe Enoiu. Eu am fost invitat la lansarea oficială a documentarului şi am auzit comentariile lui: „Mie îmi spuneţi de Alexandru Ioanid?! Păi, ăsta a fost colegul meu şi am văzut cu ochii mei cum bătea şi tortura. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi probe incriminatoare împotriva mea (n. aut. – Enoiu se adresa foştilor deţinuţi politici prezenţi la evenimentul lansării documentarului, într-un cinematograf bucureștean), dar eu am destule probe împotriva lui. Vă aduc câte vreţi!” Pentru neofiți, menţionez că Alexandru Ioanid a fost rudă apropiată cu Radu Ioanid, cel care a tot condus divizia de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, fiind numit, mai nou, ambasador al României în Israel.

    Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre detenția dumneavoastră, măcar să trasăm niște tușe generale.

    Ion Varlam : Nu îmi place să vorbesc despre mine și nici despre lunga perioadă petrecută în pușcăriile comuniste, însă vă pot consemna ce au spus alții despre mine, deși chiar și asta poate părea o lipsă de modestie, fapt ce mă jenează. În sinteza mea de anchetă de la prima arestare, când aveam doar 14 ani, fiind cel mai tânăr din lot, un anchetator al Securității scrie că l-am privit direct în ochi și i-am spus că lupta împotriva comunismului constituie „o obligație eroică ”. În acea sinteză, povestea și amintită, așa, cu un titlu de puștism, de teribilism, dar, citind acele înscrisuri, mi-am amintit ce i-am spus securistului:

    „Dumneavoastră pierdeți din vedere că ne-ați dus să vedem filmul de aventuri ‹Tânăra Gardă ›, pe care noi, deținuții, l-am fi considerat foarte bun, dacă nu am avea propriile noastre crezuri politice. În film, era vorba despre tinerii din Rusia, comuniști sau nu, care s-au unit cu toții în lupta de partizanat împotriva naziștilor. Ei, așa ne-am coalizat și noi împotriva cotropitorilor sovietici! ”

    A doua mărturie despre mine a fost exprimată de un ofițer de cavalerie, Vlad Brussescu, fost camarad de închisoare. Ofițerul era un om foarte drept și se purtase cu eroism în război, așa cum mărturiseau numeroasele decorații obținute pe Frontul de Est și pe cel de Vest. După ce am ieșit din pușcărie, am colaborat o perioadă cu Europa Liberă. Întrucât nu mă cunoștea decât de la telefon și prin intermediul scrisorilor trimise, jurnalistul Mircea Carp l-a întrebat pe Brussescu ce părere are despre mine, fiindcă auzise că ne știam încă din detenție. Militarul de carieră i-a răspuns: „Măi Mircea, să știi că, dacă Ionică Varlam ar fi fost cu noi la Stalingrad sau la Cotul Donului, ar fi pierit într-o misiune de sacrificiu!” Eu n-o comentez, spunerea lui Brussescu, doar o relatez. Trebuie să vă spun că am fost şi sunt extrem de onorat de această apreciere.

    Răzvan Gheorghe: Cum a influenţat puşcăria omul care sunteţi acum?

    Ion Varlam: Domnule, vă mărturisesc că sunt emoționat … Atunci când îmi cereți să vorbesc despre anii petrecuți în pușcăriile comuniste, mă gândesc la toți oamenii pe care i-am văzut murind, uneori în chinuri groaznice. Nu sunt deloc convins că nevinovații aceia ne-ar fi cerut să-i iertăm pe criminali lor. Când unii mor lângă tine, fie și numai privirile lor te cutremură. Tu nu-i poți ajuta și îi vezi pe asta că vin și îi omoară, iar tu stai și nu le poți întinde nici măcar o mână. Pur și simplu n-ai ce face! Asta mă obsedează … E înfiorător, înfiorător … Atunci când am vise despre pușcărie, imaginile care mă bântuie nu se referă la mine. Eu văd că sunt arestați și torturați părinții mei, rudele mele, prietenii mei … Niciodată nu vizez despre mine. Carnea nu are memorie – slavă Domnului !, Căci m-au bătut cu sălbăticie în repetate rânduri. Chiar și azi-noapte am avut un vis despre închisoare, dar, ca de obicei, nici de date această poveste nu era despre mine. Adică, în coșmarul ăsta eu eram martor, mie nu mi se întâmplă nimic, dar plânsetele, urletele, horcăitul și privirile deținuților muribunzi părea așa de reale …

    Închisoarea politică a fost un revelator al germenilor lăuntrici

    În mod clar, anii de detenţie m-au schimbat în bine. Să vă spun ceva: eu cred că închisoarea este un revelator al propriilor germeni lăuntrici pe care numai nişte evenimente dramatice şi nişte circumstanţe cruciale te pot face să-i descoperi. În familie, eu am fost primul născut. Prost n-am fost, am învăţat repede. Încă de la vârsta de patru ani citeam şi scriam – şi nu fiindcă aş fi fost pus să fac asta, ci din pură curiozitate mentală. Când venea acasă de la birou, pe tatăl meu îl plictisea să-mi citească titlurile ziarelor. Îl tot băteam la cap: „Tată, ce scrie aici? Dar aici?” Ca să scape de gura mea, m-a învăţat să citesc. După aceea, la şcoală, s-a întâmplat să învăţ bine şi să fiu în permanenţă în grupul elevilor fruntaşi.

    „Am învăţat că bătaia e arma prostului”

    Cu toate acestea, recunosc că eram foarte sever cu unii dintre verii mei care dovedeau vreun comportament nepoliticos sau îşi permiteau cine ştie ce aluzii la adresa mea. Din când în când, îi puneam la punct şi le mai trăgeam și câte o palmă după ceafă. Printre victime se număra şi fratele meu mai mic cu doi ani, dar care mă prinsese din urmă, la vârsta de 10 ani, iar când a împlinit 14 ani era cu un cap mai înalt decât mine. Deşi el s-a oprit puţin înainte de doi metri, iar eu numai la 1.70, l-am dominat întreaga viaţă. Ei, când am intrat în temniţele comuniste, am înţeles că bătaia e arma prostului!

    Infirmitatea de a nu-ţi fi frică

    E o infirmitate, probabil – nu mi-a fost niciodată frică. Să ne-nţelegem: dacă nu simţi sentimentul de teamă nu înseamnă că eşti curajos sau erou. Nu, nici pe departe… Absenţa fricii facilitează comiterea unor acte prin incapacitatea de a imagina consecinţele acestora. Vă rog să mă credeţi: un om croit astfel nu are o părere foarte bună despre el însuşi. Fără un zâmbet ironic, eu pot să nu subscriu laolaltă cu toţi aceia care, în scrierile lor, au susţinut că Ionică Varlam a fost un erou. Nu, nimic mai fals… Ionică Varlam ar fi făcut economie de eroisme, dacă ar fi ştiut cât îl costau!

    „M-am oferit să primesc bătaie în locul lui Ivasiuc”

    Faptul pentru care am fost cel mai lăudat – şi mărturisesc că l-aş face din nou, oricând, indiferent de consecinţe – a fost când m-am oferit să primesc bătaie în locul lui Alexandru Ivasiuc. Dacă s-ar fi executat sentinţa asupra lui, n-ar fi supravieţuit. Ce m-a deranjat cel mai mult în anii de închisoare a fost comportamentul intelectualilor. La un moment dat, Ivasiuc – când prietenii lui i-au atras atenţia că nu s-a purtat întocmai elegant cu mine – s-a „scuzat”, spunând: „Eh, puştiul ăsta… Tot timpul trebuie s-o facă pe eroul. Uite că i-am dat ocazia să-şi satisfacă eroismul şi cu mine!” Atitudinea aceasta m-a decepţionat îngrozitor… Eu am ţinut enorm la Alexandru Ivasiuc. Chiar şi în ziua de astăzi mă rog pentru sufletul lui, deoarece a fost unul dintre oamenii care au contribuit în mod decisiv la organizarea mea mentală. Când l-am acceptat ca mentor şi am intrat pe mânile lui, eram un tânăr care citise cu mult mai mult decât cei de vârsta mea, de aceea l-am şi interesat, altminteri nici nu s-ar fi oprit asupra mea.

    Maestrul Carandino

    Dar toate chestiunile pe care le învăţam erau băgate în cap, aşa, într-un mod total neorganizat, şi le foloseam fără o metodă. Alexandru Ivasiuc a fost primul care a apreciat mintea mea şi m-a ajutat să o transform într-un instrument ultilizabil. Cel de-al doilea care a făcut asta a fost Nicolae Haralambie Carandino, redactorul şef al „Dreptăţii”, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc. Aceşti doi oameni m-au ajutat să mă cunosc şi să mă exploatez în mod raţional. Totodată, închisoarea reprezintă şi un spaţiu formidabil de cunoaştere a diverselor caractere. Ai de-a face cu o mulţime de oameni într-un loc destul de restrâns ca să-i vezi cum acţionează şi gândesc în circumstanţele de fiecare zi.

    Acest gen de convieţuire forţată e motorul unor conflicte permanente – „Vita communis penitentia maxima”, vorba latinului. Aşa că am început să mă cunosc, să mă stăpânesc şi să fiu sociabil, bazându-mă pe ceea ce am învăţat în casa părintească: să te comporţi în permanenţă în aşa fel încât ceilalţi să se raporteze la purtarea ta ca la o pildă demnă de urmat, dar fără a face demonstraţii exasperante. Cu alte cuvinte, să nu dai lecţii de morală, dar comportamentul tău să fie întotdeauna unul autentic şi exemplar. Eu am încercat să fiu demn de indicaţiile moştenite de la strămoşi prin gura părinţilor mei. Sper că am reuşit.

    Răzvan Gheorghe: Cum credeţi că ar fi fost Ion Varlam dacă nu ar fi trecut prin temniţele bolşevice?

    Ion Varlam: Dom’le, fără închisoare… aş fi fost un individ îngânfat, arogant, lipsit de modestie şi foarte egoist!

    Răzvan Gheorghe: Regretaţi că a trebuit să plecaţi din ţară?

    Ion Varlam: Când am plecat, n-am simțit părere de rău. Păi… ieșisem pe porțile închisorii și intrasem într-un alt lagăr, mai mare, lagărul România. Pe de altă parte, eram conștient că, așa cum sunt eu, incapabil de a mă stăpâni, probabilitatea de a ajunge din nou într-o celulă strâmtă și întunecoasă era foarte mare. Am plecat cu intenția fermă de a continua lupta pe meleaguri străine, ceea ce am și făcut, așa cum am putut. Ani la rândul m-am implicat în activitățile anticomuniste ale Exilului românesc. Totodată, încercam să mă pregătesc pentru schimbarea ce trebuia să aibă loc în România, fără să-mi treacă o clipă prin cap că aceasta va veni atât de curând, deși intuiam că se va întâmpla cât voi mai fi în viață. Între timp, am studiat cum s-a făcut denazificarea, lichidarea colaboraționismului cu naziștii în țările care au fost ocupate.

    „Pinochet ar fi trebuit să primească Premiul Nobel pentru Pace fiindcă a scăpat America Latină de comunişti”

    La fel, sunt perfect de acord cu afirmaţia doamnei Margaret Thatcher – cu menţiunea că eu am spus-o cu mult înainte – că Augusto Pinochet nu ar fi trebuit cercetat şi condamnat pentru ceea ce a făcut, ci ar fi trebuit să i se acorde Premiul Nobel pentru Pace, fiindcă a salvat America Latină de comunism. Da, dom’le, ăsta-i purul adevăr. Tocmai de aceea Pinochet e hăituit postum, cu atâta ură întunecată: fiindcă a împiedicat tentativele stângiste din America de Sud. Acelaşi motiv face să fie ridicat în slăvi marxistul Salvador Allende, ăla care s-a sinucis după ce Pinochet l-a înlăturat de la putere.

    Avertizările Suzannei Labin

    Să știți că una dintre persoane democrate care trăiau în Chile chiar în timpul regimului condus de Salvador Allende și care a încercat să atragă atenția opiniei pubice internaționale asupra nenorocirilor și abuzurilor pe care comuniștii le săvârșeau acolo, a fost o evreică din România – e vorba despre regretata doamnă Suzanne Labin, pe care eu am avut onoarea să o cunosc foarte bine. Pornind de la relațiile doamnei Labin, portretul marxistului Salvador Allende capătă niște pete cel puțin interesant. Să nu uităm că Partidul Comunist din Chile era cea mai puternică forță roșie din America de Sud, așa cum, la începutul anilor ’40, Partidul Comunist din Cehoslovacia era cea mai importantă grupare comunistă din Europa – pe atunci, când Stalin nu câștigă încă războiul, nu există partide comuniste de-adevăratelea. Cu toate acestea, Cehoslovacia avea partid comunist încă din 1917.

    Răzvan Gheorghe: Cum v-a călăuzit Dumnezeu în viaţă?

    Ion Varlam: Domnule, subiectul este foarte personal şi nu-mi place să vorbesc despre el. Chiar Mircea Eliade mi-a dat sfatul acesta.

    Răzvan Gheorghe: Să știți că nu plec până când nu îmi spuneți întregul episod…

    Ion Varlam: Vă spun întreaga poveste – dacă o auziți, nu voi mai fi nevoit să dau alte explicații. Pe Mircea Eliade l-am întâlnit la Paris, la puțin timp după ce reușisem să plec din țară. L-am cunoscut prin intermediul lui Dinu Tătărescu, ginerele lui vitreg – spun „vitreg” pentru că Eliade nu a avut copii, iar fata era a soției pe care o avea pe vremea aceea. Familia Tătărescu venea din Argentina, țară aflată în plin boom economic, unde desfășura diverse afaceri foarte profitabile. Am avut onoarea să-l întâlnesc pe Mircea Eliade cu ocazia unei petreceri de Crăciun sau Revelion – în orice caz, era iarnă – la care am fost invitat și eu, ca un fel de obiect de curiozitate.

    – Mircea, acesta este tânărul Ion Varlam care vine din România! – m-a prezentat Tătărescu, moment în care privirile tuturor s-au îndreptat spre mine.

    Resimţeam o timiditate copleşitoare şi eram extrem de jenat. Toţi oamenii strânşi în acel salon făceau parte din generaţia părinţilor mei. Dinu Tătărescu era singurul mai apropiat de mine, dar tot ne despărţeau vreo 13 ani.

    Curiozitatea lui Eliade

    Prima întrebare a lui Mircea Eliade a fost cea pe care mi-aţi pus-o şi dumneavoastră:

    – Tinere dragă, spune-mi şi mie, credinţa în Dumnezeu i-a ajutat pe cei din închisoare?

    În momentul acela i-am răspuns:

    – Maestre, nu pot să vă spun ce s-a întâmplat cu alţii, dar în ceea ce mă priveşte pot să vă asigur că n-am aşteptat să ajung în puşcărie ca să mă cuprindă spaima şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Pentru mine, de când mă ştiu, prezenţa lui Dumnezeu a fost şi este la fel de evidentă ca pământul de sub picioare şi ca cerul de deasupra capului.

    Darul credinţei

    După ce mi-a auzit confesiunea, Mircea Eliade mi-a spus:

    – Tinere dragă, să ştii că dumneata ai primit un dar extraordinar. Te sfătuiesc să nu-l mai comentezi. Dacă vorbeşti despre acest dar, rişti să-i pierzi semnificaţia.

    Ulterior, citind cărţile lui Mircea Eliade, care era fiu de preot, am înţeles că, în realitate, aceasta a fost marea dramă a vieţii lui. Toate scrierile sale sunt marcate de durerea de a-şi fi pierdut credinţa. Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât – şi aici voi folosi o figură de stil – animalic şi absolut. La urma urmelor, problema e simplă: ori crezi, ori nu crezi. V-am răspuns la întrebare?

    Răzvan Gheorghe: Da. Vă mulţumesc.

    sursa: podul.ro

  • Sex și rasă … În lupta din clasă!

    bfc

    Promotorii progresismului modern, ai luptei pentru justiție socială (social justice warrior), ai rescrierii istoriei și ai culturii de anulare (cancel culture) iau în derâdere eticheta de “sexo-marxism” care li se aplică. Desigur, nici unei personalități publice, mai ales din țările fost comuniste, nu îi pică bine să fie asociat cu o ideologia criminală care a produs direct și indirect peste 100 de milioane de victime. (Ce-i drept, în Occident, acolo unde armata americană și planul Marshall i-a ținut departe de dezastrul dictaturii colectiviste, lumea e mai “deschisă”, acolo învățăturile lui Marx sunt încă privite cu simpatie, ca fiind niște idei frumoase cărora ar merită să li se dea o șansă).

    Am privit interviul dintre Bill Maher și Megan Kelly, două personalități media din Statele Unite cu vederi liberale, oameni favorabili partidului democrat. Acest interviu confirmă ceea ce mulți dintre cei ce urmăresc evoluția societății occidentale o știau deja – că asistăm la o impunere tot mai agresivă a unei agende social-politice periculoase – cu scopul ultim de a obține controlul complet al populației.

    Insistența cu care stânga progresistă dorește introducerea orelor de educație sexuală în școli de la vârste foarte fragede nu are de-a face, așa cum se pretinde, cu evitarea sarcinilor nedorite, nici măcar cu practica toleranței față de minoritățile sexuale, ci urmărește de-a dreptul generarea confuziei în rândul tinerilor cu privire la orientarea lor sexuală și la identitatea de gen. De altfel în țările unde educația sexuală a fost introdusă de la vârste fragede, numărul celor ce se declară aparținând minorităților sexuale și identitare a crescut exploziv.

    Un alt efect (nu știu dacă urmărit sau secundar) al impunerii educației sexuale este că mulți copii devin de-a dreptul dezgustați de sexualitate, materiale prezentate în orele din clasa fiind foarte explicite și șocante pentru vârsta lor.

    În paralel cu educația sexuală din școli, stânga progresistă acționează și în plan legislativ, exercitând presiuni pentru încurajarea operațiilor de schimbare de sex subvenționate public, banalizarea avortului, relativizarea noțiunii de căsătorie prin încurajarea modelelor de familie alternative, sinuciderea voluntară asistată, liberalizarea consumului de droguri, prioritatea statului asupra părinților în creșterea copiilor, și bineînțeles restrângerea până la eliminare a dreptului de a critica aceste măsuri.

    Toate acestea au ca rezultat evident limitarea creșterii populației, iar ținta lor politică este impunerea unui regim autoritar, în care cetățeanul trebuie să accepte tot ce i se prescrie de la centru fără să crâcnească.

    Tot în interviul menționat, se mai pomenește de presiunea pe care ideologii anti-rasismului sistemic o exercită în școli asupra elevilor: copiii albi sunt îndemnați să se considere apriori vinovați pentru culoarea pielii, cei de altă culoare să vadă în colegii lor albi un viitor opresor. Iată încă un element de incitare la ură în numele toleranței, încă o dovadă că războinicii de justiție socială de tip Black Lives Matter nu au în vedere o societate de pace și armonie, după cum își dorea Martin Luther King, ci un nou rasism ideologic alimentat de ură și resentimente.

    Paralela dintre metodele stângii progresiste de azi și cele ale mișcărilor comuniste de pe vremuri este izbitoare: se reia tema luptei de clasă (de data asta în clasă!), a conflictului între oprimați și opresori, iar activiștii își arogă rolul de salvatori, cu scopul dezbinării populației și preluării puterii. De aceea acestor neo-revoluționari le este atât dragă politica identitară – pentru ei individul nu contează decât în măsura în care poate fi băgat într-un sertar, ca membru al unei colectivități, fie ea opresoare (bărbat, alb, heterosexual, creștin), sau opresata (femeia, minorități rasiale, sexuale sau religioase).Talentele, eforturile și capacitățile personale nu au pentru ei nici un fel de importanță practică.

    Termenul de sexo-marxist atribuit acestora este așadar cât se poate de potrivit. Atenție sporită așadar la partidele, politicienii, ziariștii și activiștii, de la noi sau de aiurea, care promovează sexualizarea timpurie a copiilor, egalitatea prin privilegii și armonia socială prin ură și revanșă: sunt exponenții unei alte utopii, care poate nu poate duce decât la un alt dezastru.

    PS. Interviul menționat îmi lasă totuși și un motiv de optimism. Tot mai mulți americani, cetățeni sau personalități publice, chiar dacă sunt suporteri ai partidului democrat, încep să se opună acestor învățături, numeroși părinți retragându-și copiii din sistemul public pentru a-i educa acasă. Asta arată că soluția pentru a opri nebunia se află încă la îndemână noastră, chiar dacă presupune ieșirea din zona de confort: pur și simplu să spunem NU, clar și răspicat, acestor aberații și promotorilor lor. Pentru că “ei” nu se vor opri singuri.

    Sursa: r3media

  • Futu-vă în gură de căcați comunisti, cu zdrențele voastre cu tot! Fufa lui Oprișan, 200 de milioane pe lună la ASF!

    fe34

    Larisa Nădrag, țiitoarea cu 13 ani mai tânără a președintelui CJ Vrancea, Marian Oprișan, s-a reorientat radical în carieră, după ce vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) a ajuns Gabriel Grădinescu, fost șef de bancă în Focșani și apropiat de același Marian Oprișan, la intervențiile căruia a și fost numit la Autoritate, conform unor surse politice și din ASF. Absolventa de jurnalism Nădrag se ocupă, astăzi, de piața de capital din România, scriu jurnaliștii de la economica.net.

    Larisa Maria Nădrag (41 de ani), țiitoarea lui Marian Oprișan, așa cum a relatat presa locală din Vrancea, dar și presa centrală, este consilier al vicepreședintelui ASF, Gabriel Grădinescu, omul care conduce activitatea de supraveghere a pieței bursiere.

    Înainte de a ajunge în această poziție, unde potrivit surselor economica.net încasează până la 20.000 de lei lunar, Nădrag era, conform Vrancea24.ro, doar o persoană studioasă din Focșani, absolventă de Jurnalism la Universitatea de Vest din Timișoara și câștigătoare de concursuri cu teme de securitate națională și cultura securității.

  • Adevărul despre OFIȚERII ACOPERIȚI. Criterii dure de selecție pentru agenții conspirați

    accva

    „Să fie membri ai Partidului Comunist Român cu o temeinică pregătire politico-ideologică, profund devotaţi partidului şi poporului”.

    Poate că una dintre cele mai utilizate sintagme în spațiul public din ultimii 30 de ani este ”ofițer acoperit”. Aruncată aproape la orice dispută, sintagma a devenit goală de conținut. De aia poate e bine, măcar din când în când, să ne amintim că ofițerii acoperiți au existat, există și au misiuni din cele mai diverse. Unele nocive noțiunilor de libertate, democrație, altele în slujba siguranței naționale.

    Arhivele rămase după comunism ne lasă să vedem cum erau selecționați acești ofițeri conspirați și ne ajută să intuim pe câți dintre ei i-am avut lângă noi în anii ce au urmat lui 1989, poate chiar în poziții înalte, pentru că, veți vedea, nu ajungea chiar oricine pe aceste liste.

    Criterii de selecție pentru ofițerii acoperiți

    Evident, criteriile de selecție pentru ofițerii acoperiți s-au schimbat, probabil, de-a lungul vremii, odată cu schimbările de regim, de aliați internaționali și de concepție a muncii de informații.

    Apelăm la prima parte dintr-un document inedit, descoperit de distinsa cercetătoare Luminița Banu, intitulat: ”Norme privind încadrarea și folosirea ofițerilor de contraspionaj conspirați din aparatul central și teritorial de Securitate”. Documentul a fost cuprins într-un amplu studiu privind felul în care erau acoperite informativ diversele domenii de activitate din societate.

    Restul articolului il puteti analiza pe Evenimentul Istoric.

Back to top button