antonescu

În 21/23 ianuarie 2021 s-au împlinit 80 de ani de la așa zisa „rebeliune” legionară, în fapt lucrarea mârșavă și premeditată a generalului Antonescu de a confisca sau elimina Mișcarea Legionară din viață publică a României. Încercând inițial să preia conducerea Mișcării înlăturându-i ierarhia și reorganizandu-i structura, va eșua rapid ciocnindu-se de rezistență legionarilor că de un zid de granit. 21-23 ianuarie 1941 reprezintă începutul prigoanei antonesciene, una mai sângeroasă decât a sceleratului Carol, iar legionarii căzuți în aceste zile sunt primii martiri ai acestei prigoane. Rândurile lor vor crește constant pe durata dictaturii Antonescu ingrosandu-se atât cu jertfele din temnițe, cât și cu viețile legionare secerate pe front în batalioanele de reabilitare de la Sărată sau cu cele încheiate prematur într-un exil ostil și primejdios.

Evenimentele petrecute în acel ianuarie de tristă amintire ne sunt cunoscute atât sub înfățișarea lor schimonosită din toată propagandă lui Antonescu, preluată că atare și utilizată cu succes mai apoi de regimul comunist, cât și din mărturiile camarazilor legionari care le-au așternut pe hârtie pentru o istorie adevărată a neamului care încă așteaptă să fie repusă în drepturi. Nu voi insistă asupra derulării evenimentelor, dar va îndemn cu multă căldură să reluați măcar una din cărțile legionare pe subiect (Horia Sima, Mihail Sturdza, Nicu Iancu, Blanaru-Flamura etc). Mă voi opri în schimb asupra unor aspecte mai puțîn cunoscute ce reies din ziarele acelor zile. Pentru că subiectul e atât de amplu și nu poate fi tratat corespunzător în cuprinsul unui articol de revista, mai voi limita la două subiecte principale: numărul și identitatea victimelor și atitudinea Bisericilor față de „rebeli”. Evident ziarele consultate nu sunt legionare, dar faptul că relatează la cald evenimentele (desigur în favoarea regimului Antonescu) reprezintă un atuu. Ulterior propagandă Antonescu a publicat niște volume catastrofale despre „rebeliune”, care culmea, încă se mai tipăresc și vând în librării și anticariatele României („Pe marginea prăpastiei” vol I și II). Cu durere trebuie să menționez că ministrul secretar de stat pentru propagandă a fost Nichifor Crainic, același ticălos care îl batjocorea pe Căpitan în paginile revistei sale imediat după miselescul asasinat din 29/30 noiembrie 1938.

Așa cum bine șțiți, toți cei căzuți în zilele de 21-23 ianuarie 1941, evrei și români, au fost atarnati în corpore, pe nedrept, de Antonescu, în cârca Mișcării Legionare. Comunismul i-a preluat integral discursul și atitudinea la adresa legionarilor astfel că și astăzi, la 80 de ani distanță, Mișcarea continuă să fie considerată responsabilă atât pentru „rebeliune” cât și pentru victimele și distrugerile suferite de țară în timpul ei. O mare mizerie politică ce a fost transformată în adevăr istoric. Să ne înțelegem, nu afirm și nu pot afirmă că legionarii nu au omorât niciun om în acele zile. Nu am datele necesare și dincolo de asta, faptul în sine mi se pare improbabil. Atacați și împușcați din toate direcțiile, cu siguranță că în unele cazuri au ripostat, erau în legitimă apărare și aveau tot dreptul să o facă. Dar de aici până la asasinatele dubioase și macabre de la Jilava, de la împușcarea cu sânge rece a populației civile și până la jefuirea magazinelor evreieșți sau româneșți, e un drum lung și total străîn de Mișcare.

Numărul victimelor

Ce m-a intrigat întotdeauna în legătură cu victimele Rebeliunii a fost numărul și identitatea acestora. Dacă identitatea victimelor evreieșți se cunoaște bine, identitatea românilor rămâne în mare parte un mister. Pentru ei nu a existat și nu există nici în prezent o comemorare anuală, nu apar niciodată revendicați memorialistic nici de rude nici de instituțîi, nu au niciun monument care să amintească de moartea lor nedreaptă și violentă. Așadar câți au fost oamenii secerați de gloanțe la rebeliune și cine erau ei?

Horia Sima descrie foarte clar atât cronologia cât și contextul întregii situații de la 21/23 ianuarie în „Era Liberatii volumul II”. Legat de numărul morților și de zonele în care s-au pierdut cele mai multe vieți omeneșți Comandantul notează: Spre seară focul a încetat și atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piață Teatrului Național, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucisarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poștelor. 800 de vieți omeneșți au fost secerate de mitraliere. Desigur mărturia lui nu este singulară.

Pe de altă parte presă de la începutul lunii februarie 1941 prezintă o statistică foarte interesantă despre numărul morților și răniților și despre meseriile acestora. O prezentăm integral atașată acestui material. De aici reiese clar pentru Bucureșți la dată de 2 februarie 1941 un număr de 236 morți dintre care 118 evrei (și evident 118 români, puțîn neverosimilă perfectă egalitate). Cifrele rămân neschimbate pentru Bucureșți, iar la jumătatea lui februarie se anunță și bilanțul pentru restul țării: 117 morți și 73 răniți. Cu un total general de 374 morți și 380 răniți (ciferele sunt iarăși suspicios de apropiate).

Identitatea victimelor – legionarii

Dintre legionarii căzuți în zilele „rebeliunii” cunoaștem foarte puține nume. Cu siguranță au căzut mult mai mulți, dar prigoană dezlănțuită odată cu „rebeliunea” a făcut că numele lor să nu apuce a fi înregistrate de memoria legionară și să nu ajungă până la noi. În plus, Generalul Antonescu avea interesul de a prezența poporului un număr cât mai mic de morți din rândurile legionarilor și unul cât mai mare din rândul populației civile „asasinate de rebeli”. În toate comunicatele către țară generalul insistă asupra faptului că armata a avut ordin să nu tragă decât în „rebeli” și numai în legitimă apărare (desigur ordinele transmise de general direct către armata arată diferit). Așa justifică de pildă împușcarea comandantului legionar Victor Silaghi căzut chiar la începutul „rebeliunii”, un nume extrem de sonor în Legiune, despre a cărui moarte aflase rapid întraga țară. Un număr mare de nume legionare vehiculate ulterior că victime ale rebeliunii i-ar fi contrazis comunicatele către țară și ar fi întors balanță în favoarea legionarilor. De aceea mare parte din victimele „rebeliunii” au rămas și azi o statistică lipsită de identitate.

Ploieșți. Să revenim la Victor Silaghi, de departe cel mai cunoscut legionar căzut la 21/23 ianuarie 1941. Comandant legionar, avocat și doctor în drept la Roma, născut în 1906 la Satu Mare, era fiul preotului greco-catolic Isidor Silaghi. Era membru al Legiunii de la înființarea ei, cu grand de comandant legionar din 1932. La momentul asasinării era directorul general al Asigurărilor Sociale și șeful organizației legionare Prahova. În dimineață zilei de 21 ianuarie 1941 Silaghi se află la Bucureșți unde află cu stupoare alături de toată conducerea structurilor Mișcării că peste noapte Antonescu a schimbat din funcție toți prefecțîi legionari și a dat ordin armatei să ocupe instituțiile și să pună la conducerea lor militari. Acțiunea lui Antonescu era pe lângă mișelească și perfect ilegală, prefecții neputând fi numiți sau revocați prin ordin militar, ci numai Decret semnat de conducătorul statului, decret care devenea activ după plublicarea lui în Monitorul Oficial. Așadar, vanazand ce se petrece la Bucureșți, Victori Silaghi pleacă de urgență la Ploiești unde descoperă că armata era stăpână deja pe Prefectura și alte instituții. Adunând legionarii și incolonandu-i pe rânduri de câte 3 pornesc neinarmati, în marș, spre Prefectura. La încercarea coloanei de a intrat în clădire se deschide foc fără somație. Cade primul rând de trei: Silaghi împușcat moral în inima, Costică Dumitrescu împușcat în omoplat și în mâna (va supraviețui) și Badea Popescu împușcat în cap.

Badea Popescu era șeful FDC Prahova, student anul I la Facultatea de Drept, participant la revoluția legionară din 3-6 septembrie 1940. Rănit atunci în drum spre ocuparea postului de Radio Bod, Popescu a fugit imediat din spital după ce a aflat că asasinul lui Lucian Caramlau se ascundea la Sfântul Gheorghe și așa rănit cum era a încercat să îl captureze. Badea Popescu va muri la spital în seară zilei în care a fost împușcat, după ce a primit Sfânta Împărtășanie. Ultimele lui cuvinte au fost „Aveți grijă de Horia!”.

Silaghi și Popescu sunt primii morți ai „rebeliunii”. Așa cum spuneam, Silaghi era o mare personalitatea legionară. Moartea să petrecându-se chiar la începutul evenimentelor apucă să fie mediatizată (ziarul legionar „Cuvântul” publică și un necrolog al lui în 23 ianuarie, revista constantena „Biruitorii” scrie chiar în 22 ianuarie despre împușcare lui și a lui Badea Popescu). Din aceste motive Victor Silaghi este singurul legionar asasinat la „rebeliune” a cărui moarte este explicată ulterior în presă de Ministerul de Interne: Ministerul de interne desminte zvonurile puse în circulație, după care legionarul Victor Silaghi ar fi fost omorât la Ploieșți de către iudeo-francmasoni. Legionarul Silaghi a atacat în fruntea unei cete de rebeli în dimineață zilei de 21 ianuarie perfectura Ploieșți, căutând s-o ocupe forță. Garda militară care păzea prefectura l-a somat să se oprească. Nesupunandu-se somatiunii, garda a tras doborând pe Silaghi și încă trei rebeli. Cu această ocazie repetăm că, pe tot timpul rebeliunii armata nu a provocat pe nimeni, nici sub formă și n-a făcut uz de armă decât când a fost atacată și numai în scopul de a se apară. („Gazeta Transilvaniei”, 6 februarie 1941).

Bucureșți. În măcelul de la Palatul Telefoanelor (descris foarte clar de Horia Sima) cad secerați de mitraliere legionarii Aurelian Mandrila și Vasile Bodea (doar pe ei îi știm cu numele). Vasile Bodea era de loc din Mănăstirea Humorului, licențiat în drept, nu participa la manifestații și nici nu încerca să ia cu asalt vreo instituție. Mergea spre casă de la Piață Română în direcția Liceului Lazăr. Din păcate, luând-o pe Calea Viictoriei a fost secerat de cuibul de mitralieră de pe Palatul Telefoanelor. A murit îmbrăcat în suman și în costum popular bucovinean.

Aurelian Mandrila fusese șef al FDC Câmpulung, depusese legământul pe Rarău sub conducerea lui Dimitrie Leonties, era student la Facultatea de Drept din Iași, arestat în Prigoană cea Mare, prezent la revoluția de la 3-6 septembrie 1940, membru al „Gărzilor Incazarmate”. Mandrila cade în 22 ianuarie, iar familia îl caută ani de zile fără succes. Iată mărturia lui Leonties: Nu te-am îngropat noi, în cântece, la locul nostru de onoare, în salve de pistoale. N-am mai putut. Ne-au înghiţit închisorile negre și surghiunul nesfârșit de dureros. Tu eșți mereu în sufletul nostru, că o pildă de iubire nestrămutată de Legiune! Eșți prezent în veșnicie! Patru ani după aceea bătrânul tău tată te-a căutat mereu pe toate meleagurile, fără să te găsească… Ce pildă de neuitat… Când a auzit dela mine totul, n-a mai zis nimic, s-a întors de unde a venit, cu umerii mai gârboviţi, cu părul mai albit… Pierduse tot ce putuse să piardă mai scump. Mai mult ce se mai putea? Mut, s-a dus spre Ţară… Ce să mai piardă timpul acolo. Singurul lui copil, mândria și nădejdea bătrâneţelor lui zăcea într-un mormânt comun din Bucureșți, neștiut de nimeni, fără flori la căpătâi, poate fără cruce… Răsplata că-și iubise Ţara că puţini din lumea asta… Răsplata pentru o dragoste nemărginită de Neam și Legiune… („Dacia”, Rio de Janeiro, decembrie 1957).

Rădăuți. Potrivit profesorului Florian Bruja („Extremă dreapta în Bucovina”) aici ar fi căzut 9 victime în ziua de 23 ianuarie 1941. Dintre aceștia 6 legionari și 3 evrei. Nu avem nume pentru niciunul dintre ei.

Vatra Dornei. Profesorul Bruja menționează un mort legionar la Vatra Dornei în seară zilei de 22 ianuarie 1941. Un grup de legionari ar fi atacat instituțiile – Poliție, Primărie, Poștă – armata a ripostat și astfel a cazul Ilie Costea adjunctul organizației legionare locale.

Alba Iulia. „Rebeliunea” s-a soldat cu doi morți, ambii în centrul orașului. Prim procurorul Eugen Hanza moare în 21 ianuarie aruncat de la etajul Chesturii Poliției care era ocupată de legionari. Hânza era unul singur, legionarii era peste 100. Din moment ce i-au permis să între, nu înțeleg de ce ar fi dorit să îl omoare și încă arucandu-l pe fereastră spre îngrozirea tuturor localinicilor. În 22 ianuarie sosesc la Albă grupuri de legionari din județ și încearcă să rupă cordoanele de soldați spre a întră în piață orașului unde un grup de legionari se aflau sub pază militară. În această lupta cade împușcât mortal țăranul legionar Florian Luca din Cricau.

Suceava. Aici știm că în total au fost doi morți. Pe unul dintre ei îl menționează și Dumitru Oniga (el însuși rănit în timpul „rebeliunii”) doar cu numele de familie Reguș. Am reușit să îl identific în persoană lui Ștefan Regus, născut la 1910 în Ipotești/Suceava, student la Facultatea de Drept. Potrivit mărturiilor familiei citată de un site în memoria eroilor comunei Ipotești, Regus ar fi fost împotriva legionarilor – despre care rudele susțîn că l-ar fi și împușcât în timp ce Regus participa la luarea cu asalt a Primăriei, decedând la spital în 22 ianuarie. Versiunea acesta nu poate fi corectă. Primăria era ocupată de armata, nu de legionari. Dacă el încerca să ia cu asalt Primăria nu era de partea armatei…

Brăila. Potrivit Comandantului Horia Sima (Era Libertății vol ÎI) la Brăila 11 legionari ar fi căzut în 21 ianuarie 1941. Din păcate nu cunoaștem numele niciunuia dintre ei:

Trebuie să spulberăm și legendă că Generalul Antonescu, dacă n-a avut succesul așteptat din prima zi a „loviturii”, această se datorează faptului că „nu vroia să verse sânge”. Contrarul e adevărat. El dăduse ordin că acolo unde se întâmpina rezistență la ocuparea clădirilor publice, să se întrebuinteze forță, tragând fără milă. Ordinele erau categorice. La Brăila, Prefectura era ocupată de legionari. Armata a tras în ei și 11 tineri legionari au plătit cu viață rezistență lor la uzurparea antonesciana.

Câteva lămuriri asupra prefectului legionar de Iași, Alexandru Ventonic a cărui moarte prin sinucidere este plasată în „perioada rebeliunii”, că urmare a descoperirii unor afaceri necurate și trădării făcute de tatăl sau împotriva Legiunii. Aceste informații se găsesc pe internet cu indicarea unor mărturii evreiești, dar parțial și în unele cărți legionare (ex. „Memorial Legionar”, Madrid 1960). Alexandru A. Ventonic, medic, născut în 1904 la Iași, era fiul comandantului legionar Alexandru Ventonic prezent alături de Căpitan de la înființarea Legiunii. Recent am descoperit în presă vremii („Bună Vestire” 6 ianuarie 1941) că Alexandru Ventonic a murit de fapt în 5 ianuarie 1941: Moartea neașteptată a camaradului dr. A. Ventonic, prefectul jud. Iași. Duminică seară a încetat din viață în locuința să camaradul dr. Sandu Ventonic, prefectul județului, fiul camaradului comandant legionar Alexandru Ventonic. Dr. Sandu Ventonic era unul dintre tinerele elemente ale Mișcării Legionare din județ. În calitate de prefect a izbutit să rezolve o serie de grele probleme reclamate de actuală situație. D. Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare a transmis o telegramă de condoleanțe indureratei familii. Corpul defunctului a fost mai întâi depus la sediul legionar din Râpă Galbenă, iar în cursul zilei de ieri a fost depus în Capela Mitropoliei. Pe dinaintea catafalcului au defilat toți legionarii din Iași și un numeros public. Înmormântarea va avea loc miercuri 8 ianuarie, ora 12. Amploarea funeraliilor și depunerea trupului fix la Mitropolie mă fac să păstrez niște rezerve asupra cauzei morții. Totuși formulările din articol și neprecizarea detaliilor referitoare la felul în care a murit pot indică sinuciderea. Trădarea tatălui nu se verifică prin nicio sursă legionară contemporană sau ulterioară momentului și nici legăturile de afaceri cu evreii. Singură mențiune în acest sens este chiar pe dos. Comandantul amintește în „Era Liberatii vol I” de unele abuzuri comise de prefecții legionari dând exemplu chiar pe Sandu Ventonic care a interzis încărcarea cu marfă a unor vagoane pe motiv că proprietarii mărfurilor era evrei. Abuzul ajuns în față autorităților este sancționat imediat atât de Comandant cât și de restul Consiliului de Miniștri. Cert este că Ventonic nu are nicio legătură cu „rebeiunea” și că la 80 de ani distanță de la moarte, mormântul sau se păstrează în Cimitirul Eternitatea din Iași.

Identitatea victimelor – nelegionarii

Totalul victimelor evreiești se ridică potrivit Federației Comunității Evreiești din România la 123 persoane. În tabelul nominal care conține numeroase date de identificare (nume, prenume, vârstă, funcție etc), apar și 3 asasinați în provincie (posibil cei 3 evrei asasinați la Rădăuți?) și 4 cadavre neidentificate cu mențiunea „incinerat la Cenușă”. Toate trupurile identificate au fost înmormântate în Cimitirul evreiesc Sefard Giurgiului și în Cimitirul evreiesc askenaz Filantropia.

Din rândul armatei știm că au fost în total 21 de victime, 17 în București și 4 în țară. Pentru militarii căzuți la București Generalul Antonescu a dat dispoziție să se facă funeralii naționale în dată de 27 ianuarie. Ceremonia a avut loc în Piață Victorie la ora 15 și sicriele au fost înălțate acolo pe un catafalc. Slujba a fost oficiată de Patriarhul Nicodim înconjurat de un mare sobor de preoți. Generalul a rostit un discurs foarte interesant la finalul slujbei și a decorat „post mortem” în numele MS Mihai I pe toți cei 17, cu „Virtutea militară” şi „Steaua României eu spade”. Un fragment din discurs: De aceea, în clipă această a despärtirii, pierzând pe cei mai vrednicii fii – umili legionari ai brazdei – Țară întreagă prezentându-va cucernică ei întristare, va cere voe că prin zabranicul care va acoperă trupurile fără viață să intrezareasca strabatand într-o rază de bucurie, că mijirea unui răsărit de soare plin de bune și rodnice fagadueli, nădejdea în viitor. La orele 17 cortegiul a pornit spre Cimitirul Ghencea unde soldații au fost înmormântați. Întreagă ceremonie a fost transmisă în direct la radio.

În țară știm că au fost inmormantati după cum urmează: 24 ianuarie Albă Iulia prim procurorul Eugen Hanza; 30 ianuarie Blaj, plutonierul Anghel Marinescu mort la București; 1 februarie Brașov caporalul Constantin Rădulescu – curierul Generalului Dragalina. Practic ne rămâne 1 soldat neidentificat până acum.

Cine și unde sunt restul morților?

Așadar am identificat: la București – 2 legionari, 17 soldați, 119 evrei, adică 138 din cei 236 de morți declarați oficial. În țară – 22 legionari, 4 soldați, 3 evrei, adică 29 din cei 117 de morți declarați oficial. Să zicem că în țară e oarecum justificabil să nu fie cunoscuți cu numele cei 88 rămași fără nicio referință, dar în București lipsesc 98 de oameni despre care nu știm nimic, adică 98 de cadavre ale lor plus cele ale lui Mandrila și Bodea care nu au fost recuperate de familii. Cine erau cei 98 probabil nu vom ști niciodata. Dar ce s-a întâmplat cu trupurile astea? Mă îndoiesc profund că au stat zile întregi la morgă așteptând să fie identificate de eventualii aparțînători. Au fost îngropați undeva într-un cimitir din București? Au fost arși la crematoriu asemeni celor 4 evrei neidentificați? Sunt întrebări la care (încă) nu am găsit un răspuns, deși sunt convinsă că el trebuie să existe consemnat undeva. Morții aceștia au rămas ai nimănui. Antonescu nu i-a prohodit și nu a găsit de cuviință să publice numele lor, comuniștii nici atât. An după an în 21 ianuarie presă ne amintește de „periculoasă rebeliune legionară” și de victimele ei. Singurii care își omagiază pierdutii sunt evreii, astfel încât comemorarea generică a victimelor „rebeliunii” definește astăzi exclusiv pomenirea celor 123 de victime evreiești. Și românii? De ei nu își amintesc nici autoritățile, nici aparțînătorii, nici Armata, nici măcar Biserica. Asta în condițiile în care, repet, evrei și români sunt cu toții puși pe seama „violențelor provocate de legionari”.

Sursa: justitiarul.ro

S-au scris multe articole și cărți pro și contra naționalismului, însă marea problemă a națiunilor lumii este sacrificarea propriei identități naționale și culturale în numele globalizării. În genere, naționalismul este confundat cu fascismul, cu nazismul și privit ca o manifestare a extremismului agresiv. Dar, naționalismul, ca și celălalte ideologii politice, a apărut în sec XIX, având o mare popularitate, deoarece, ca ideologie, pleda în favoarea unirii formațiunilor statale într-un mega-stat unitar. Este de notorietate faptul că principiile sănătoase ale naționalismului au fost la baza unificării unor state europene precum Germania, Principatele Române, Italia.

După Unirea de la 1918, până la instaurarea regimului comunist, România a aplicat sistemul de valori bazat pe tradițile culturale și spirituale românești. Dacă în timpul monarhiei, partidele politice care s-au succedat la guvernare – liberalii, conservatorii, legionarii – se distingeau ca grupări politice prin spectrul ideologic, cu siguranță că aceste partide aveau în comun nuanța puternic naționalistă. Apartenenții acestor partide politice formau elita intelectuală a țării, care avea să fie îngropată la Canalul Dunăre-Marea Neagră și în sinistrele închisori ale comunismului. Diabolicul regim comunist a dezrădăcinat românitatea, dar, ca o ironie a sorții, comunismul este acum regretat în proporție de 50 la sută din populația țării noastre, iar naționalismul aproape total blamat și considerat periculos. Românii trăiesc intens nostalgia comunismului. Este trist, dar propaganda celor cinci decenii de dictatură a îndoctrinat puternic masele, le-a imprimat obsesiv ideea de egalitate, pentru că, în fapt, niciodată nu s-a reușit implementarea utopicei ideologii.

Nostalgici cu fața întoarsă mereu spre trecutul acelor ani de tristă amintire, ca și când le-ar fi mers mai bine , fără interes pentru prezentul și viitorul dezastruos, nesocotind că cei 25 de ani de democrație catastrofală a fost opera moștenitorilor lui Ceaușescu. Aviz nostalgicilor care refuză să gândească…! De fapt, așa i-a indus comunismul: să muncească și să nu gândească. Pe majoritatea îi auzi spunând: „Ceaușescu a făcut… a dres… a construit…” Cine l-a văzut vreodată pe țiganul tătar ( Ceaușoglu) construind vreun bloc, vreo stradă…? Cizmarul analfabet nu era capabil să lipească o pingea la încălțări, meserie care-i asigura leafa în timpul pribegiei de copil prin capitală. Tot ce s-a construit în timpul comunismului a fost prin munca și truda românilor, și nu a lui Ceaușescu, despotul care doar poruncea și osândea. Poporul l-a reabilitat, l-a scuzat pentru foamea și frigul îndurat, doar ne-a plătit datoriile, nu…? Poporul trebuia să rabde și să sufere ca să fie rambursată datoria … nu erau bani destui, se justifica… Dar fuseseră de fapt, doar că cizmarul a îngropat patru miliarde de dolari în mastodontul blestemat numit ironic „Casa Poporului”. Doar și cu acele miliarde de dolari irosite pe o clădire în care acum se lăfăiesc urmașii lui îmbuibați care l-au sacrificat pe altarul idealurilor nobile ale socialismului, cârmaciul paranoic ar fi putut acoperi necesarul de alimente al unei populației înfometate, dar ce îi păsa lui de idioți? El dorea să-și pună amprenta megalomană definitiv în istorie. Mă dezgustă comparația lui cu Mareșalul Antonescu, este o blasfemie, ca și când l-ai compara pe Iuda cu Iisus…

În schimb, Ion Antonescu , cel numit „Micul Napoleon”, a fost admirat chiar și de către tiranul satanic Stalin, care l-a ținut captiv momindu-l cu propunerea de a-l numi șeful partidului comunist din România în schimbul obedinței. Credea el că Antonescu s-ar fi lăsat corupt făcând compromisul sovietizării prin putere? Nicidecum, Antonescu a rămas fidel principiilor sale morale. Stalin a văzut în persoana Mareșalului genialitatea lui Napoleon Bonaparte atunci când, la 22 iunie 1941, a avut îndrăzneala să-l infrunte ordonând trecerea Prutului ca să recupereze Basarabia. Antonescu a fost o ilustră personalitatea istorică de talia marilor domnitori ai neamului nostru. Este nedreaptă și dureroasă discreditarea lui pe considerentul crimelor de război, o minciună proferată și… îngurgitată. Nu există puncte comune care să îi apropie pe Antonescu și Ceaușescu. Nu odioșii comuniști l-au condamnat la moarte pe Mareșal? Românii nu își imaginează cum ar fi arătat România astăzi cu orânduirea de dinaintea înstalării ciumei comuniste, nu se gândesc cum ar fi săltat Monarhia țara în rândul țărilor civilizate precum Anglia, Norvegia, Suedia, Belgia, Olanda, Danemarca unde există monarhie. Nu vor să accepte că perioada celor 50 de ani de comunism, plus reminisciența celor 25 de ani postdecembriști, au tras România în jos, pe aceiași treaptă cu țările înapoiate de la marginea lumii a treia. Ceaușescu a fost iertat pentru distrugerea României în prima etapă, a doua etapă de distrugere săvârșind-o Ilieștii, Constantineștii, Năstașii, Băseștii, Ponții…

Băsescu, în campania electorală din 2004, a avut un moment de sinceritate la o confruntare televizată cu Adrian Năstase, făcând afirmația: „Oare ce blestem o fi pe poporul ăsta, să fie nevoit să aleagă între doi foști comuniști?” Chiar așa, dar cu o rectificare: Oare cât de cretini și orbi pot fi românii ăștia care își distrug viitorul lor, dar și pe cel al urmașilor, dând votul foștilor lachei ai lui Ceaușescu? Este exasperant cum televiziunile mogulilor îmbogățiți din conturile secrete ale împușcatului, dezbat obsesiv subiectul comunismului ceaușist. Din negura comunismului apar fel și fel de personaje care au profitat din plin de oportunități în schimbul servilismului față de regim, relatând povești nostagice despre cât de bine se trăia atunci… Și, astfel, România doar regresează, pentru că o populație îmbolnăvită și bântuită de fantomele comunismului nu reușește să se trezească din starea de latență.

Cloaca politică penală pregătește campaniile electorale pentru tovarășii aleși și realeși, dar, după sondaje, în topul preferințelor sunt aceleași și aceleași lichele: profitorii! Nimic nou sub soare, românii îi vor vota și revota nu din lipsă de alternativă, ci pentru că sunt manipulați peste măsură, și, culmea, tot ei se declară nemulțumiți de situația socială. Vocile militanților naționaliști n-au răzbătut pe la urechile lor asurzite de nepăsare. Dacă în țărișoara noastră s-ar fi dat semnături pentru înființarea Partidului Naționalist, format din foști oponeți ai comunismului, oameni luminați, incoruptibili, credincioși, patrioți tradiționaliști, care să fi avut posibilitatea accederii la vârful puterii în interesul exclusiv al populației, s-ar fi schimbat starea de lucruri, însă, cum nu poți face bine cu de-a sila, deznodământul va fi mai nefast decât s-ar putea prevede.

II

Am urmărit cu atenție diferitele opinii despre naționalism; cele care sunt împotrivă, poartă pecetea promotorilor globalizării. Filo-sioniștii atacă dur naționalismul și naționaliștii. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să scriu acest articol după mulțimea de amenințări primite în spațiul digital privat, din partea reprezentaților ONG-urilor care apără drepturile țiganilor… (și nu „romilor”, așa cum au consfințit tovarășii alogeni Ivanovici, alias Ion Iliescu, și Neulander, alias Petre Roman, să-i boteze, asă-i numească…). N-am nimic împotriva țiganilor care au ales să fie români și să respecte tradițile și legile românești. Cine ar avea ceva împotriva culorii pielii unui om , dacă acesta, prin comportamentul său antisocial și delicvențial, nu ar deranja cetățenii de bună credință? De la marșurile pentru autonomie ale maghiarilor, profanarea monumetelor istorice, mesajele cu tentă xenofobă lăsate pe clădiri, organizațiile paramilitare pregătite în Ungaria pentru un eventual atac îndreptat împotriva populației românești din Transilvania și până la actele de violență ale țiganilor soldate nu doar cu jefuirea, ci și cu uciderea cetățenilor pașnici, am urmărit într-o zi la televizor o știre despre uciderea unui sportiv de performanță din Slatina, autorii țigani făcându-se dispăruți… Reporterul de teren care relata isprava, a făcut o afirmație voluntar mincinoasă folosind condiționalul: „…dacă autorul crimei va fi găsit vinovat…”, dar cum se poate spune pee crane o asemenea aberație când probele care îâi încriminau pe țigani erau evidente ? De aici se deduce că slugărnicia oamenilor presei nu are limite. Eu sunt naționalistă , nu sunt nazistă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu mă obligați să aprob faptele țiganilor care mă agresează pe stradă și în spațiul virtual cu insulte și amenințări!

Este o batjocură fără precedent ca o minoritate etnică necivilizată, incultă, parazitară, asistată, să amenințe cultura, demnitatea și siguranța unui neam lăsat de Dumnezeu între granițele aceluiași tărâm de mii de ani. Nu le-a interzis nimeni țiganilor să nu-și păstreze tradițiile, dar să nu îndrăznească să le înlocuiască pe ale noastre cu ale lor, manelizându-ne, țigănizîându-ne. În acest an s-a ajuns la apogeul batjocoririi culturii românești prin plasarea în unul dintre cele mai sacre sanctuare ale românității, „MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN” a unor portrete de maneliști, de caricature… De către cine a fost permisă această blasfemie și defăimare tocmai într-un spațiu dedicat perenității românești? Răspunsul ar fi: de către aceiași fățarnici trădători care au făcut posibilă numirea unui   ministru maghiar la cultură și culte, ungur care s-a interesat doar să agite spiritele în rândul iredentiștilor obsedați de autonomie teritorială. Există sute de ONG-uri antiromânești în țară, care, sub masca programelor de incluziune socială a țiganilorâ, urmăresc destabilizarea unității românești…

Am asistat personal la desfințarea și îngroparea mai multor organizații care apărau drepturile românilor. Un camarad din breasla naționalistă a fost închis și torturat pentru curajul de a fi spus adevărul. Cum este posibil ca, în plină democrație, să li se aplice tortura psihică și fizică unior astfel de idealiști pentru adevăr? Este posibil fiindcă bestiile reminisciente ale bolșevismului determină românii să se mobilizeze împotriva nedreptăților. Ne-am săturat să tot fim batjocoriți și umiliți în propria țară. Acuzațiile de rasism și intoleranță nu mai țin loc de justificări atunci când țiganii omniprezenți și sfidători au devenit un real și previzibil pericol. Merg în haite pe străzi și în localuri și agresează oamenii care evită măcar să-i privească de frică. Nu-i vina țiganului că s-a născut țigan, sau a românului că s-a născut român, dar faptul că țiganii formează majoritatea infracțională din România, și și mai grav, că au distrus imaginea României peste graniță, este o realitate zguduitoare. De ce suntem otrăviți zilnic prin mass-media cu emisuni și filme care promovează obsesiv tradițiile de șatră și mahalagismul, iar singurul post cultural de televiziune a fost desființat? De ce românii pașnici și serioși sunt etichetați în afara țării drept țigani de către italieni, francezi, nemți ș.a.m.d., când responsabilitatea fărădelegilor revine grupurile de crimă și cerșetorie organizate țigănește? Nouă, românilor majoritario, cine ne va lua apărarea dacă nu o vom face noi înșine? Cum să renunțăm la lupta noastră de a rezista, de a nu fi asimilați de către o populație minoritară?

Multiculturalismul, acest cancer al globalizării, va distruge unitatea noastră culturală și știm foarte bine că în spatele acestor politici subversive se află diabolica mafie khazaro-sionistă. Cât despre jocul „curat murder” al U.E. cu privire la politica de integrare a țiganilor, nu încape nici o îndoială că aceștia au interesul să fim asociați cu țiganii, așa cum, de altfel, unii șefi din consiliu, la unele dezbateri, au făcut greșeala voluntară să confunde limba română cu limba romani? Oare acești oameni instruiți nu au un minim de cunoștințe istorice despre fiecare dintre statele comunității europene? Este praf cu care se aruncă în ochii proștilor. Nu este, oare, politica aceleiași caracatițe sioniste care a lucrat atâta timp să distrugă România? Cum am ajuns ca noi, românii, să fim acuzați de rasism și antisemitism, ca tot noi să fim calomniați și asociați imaginii de țigani de aceiași familie europeană? Ori suntem rasiști, ori suntem discriminați? Suntem discriminați, fără tăgadă, atât în țară cât și în afară. Scopul lor este să ne elimine prin exterminare lentă. Țiganilor, – ah, bieții de ei! – li s-au creat condiții să trăiască decent… Ce să spunem…După atâția ani munciți în folosul statului li s-ar cuveni, nu? Dar sunt milioane de români disperați, care au muncit o viață în beneficiul țării, și sunt răsplătiți cu o pensie mizerabilă. Profesorii, medicii, tinerii absolvenți de facultăți sau cei dornici să studieze fără a avea posibilități finaciare, oare nu au dreptul la facilități, măcar în aceiași măsură cu țiganii? La salarii mai mari, la locuri de muncă sau ajutor de șomaj. Voi, conducători strâmbi, ce faceți? Seduceți țigănimea cu ajutoare sociale, cu învățământ gratuit care nu-i interesează, deoarece, pe cât de mult iubesc igiena și munca, pe atât de mult iubesc și cartea… Dar ne vor „răsplăti” cu sporul de natalitate… Cineva trebuie să ne înmulțească, nu…?

Această politică perfidă a colonizatorilor ne-a confiscat drepturile cetățenești și ne-a înrobit finaciar, însă tot ei, strategii antiromânismului, știu că românii au o conștiință colectivă latent, care, la un moment dat, o să se deștepte. Atunci se vor învăța minte că acest neam cotropit și jefuit de mii de ani nu avea cum să reziste în istorie decât printr-un legământ ancestral, spiritual, de conștiință colectivă vie, imabatabilă în final. Eroii uciși pentru idealuri curate, cum au fost Decebal, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Mihai Eminescu, Țepeș-Vodă există și vor mai exista chiar dacă nu au ajuns la un nivel de recunoaștere totală în spectrul public. Așteptarea noastră nu va fi în zadar… – Articol de Andreea Arsene, Ziarul Natiunea

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iași, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviță, savârşită în strânsă legătură cu Casă Regală și cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum și tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, inițiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a guvernului.

13 iunie 1944 – Regele Mihai I trata cu trădătorii de ţară.
Emil Bodnăraş, trădător-dezertor al armatei române, unelteşte, la Palatul regal, deschiderea frontului românesc printr-o trădare militară, numită „Poarta Iaşului”.[1] Anul 1942 a adus schimbări importante în situaţia de pe front. Iniţiativa strategică a trecut din mâna Germaniei în cea a coaliţiei Naţiunilor Unite:
– între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain;
– între 12 şi 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au străpuns blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelaşi an, au capitulat armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut razboiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu au confirmat această îngrijorare şi preocupare.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond, pentru tratative de armistiţiu.
Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini ieşirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. În octombrie, acelaşi an, au mai avut loc încercări de armistiţiu cu englezii, la Lisabona. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta a fost prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament de la ultimul etaj al Jandarmeriei. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei a fost trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul a fost demascat nemţilor de către englezi, care doreau să împiedice ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar fi putut tăia drumul ruşilor spre Europa. Planul n-a fost acceptat de preşedintele american Roosevelt.

Emil Bodnăraş

O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate”.Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti – Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat. Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

Roosevelt a susţinut capitularea necondiţionată a României

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al S.U.A., reprezentatii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu: „Noi credem că ei singuri (românii – n.n.) trebuie să decidă dacă vor o lovitura de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autoritaţile americane considerau acţiunea României de o importanţă exceptională. Ea (România – n.n.) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţonată.
Sunt multe întrebări care s-ar putea pune acum, după 70 de ani de la eveniment:
De ce armistiţiul nu a fost realizat?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puţin un an şi chiar câştigarea lui atunci? De ce a fost arestat şeful suprem al armatei (de facto – n.n.) care putea obţine schimbarea de front şi acordarea statutului de cobeligerantă a României? Şi mai ales, cum de s-a putut ordona de către regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistişiu? Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Mareşalul Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferau să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric faţă de discuţiile dintre putere si opoziţie: „Noi, ruşii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata sa-l ajutăm să elibereze ţara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalti doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: „El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.
Stockholm: primele negocieri cu U.R.S.S. şi unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S. pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurării succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil, la Helsinki şi Friedrich Nanu, la Stockholm, ca miniştri plenipotenţiari. La Stockholm, F. Nanu a fost contactat de către ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată – cum ceruse Roosevelt, la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S., de la Stockholm, conţinea (printre altele) următoarele condiţii:
– Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
– Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea ramâne neutră;
– Arbitrajul de la Viena era nul şi neavenit. Transilvania urma să revină la patria-mamă în totalitate;
– Ruşii se mulţumeau numai cu un culoar de trecere în nordul ţării, iar guvernul român putea să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării, cea neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

General Vasiliu Răşcanu unul dintre trădătorii frontului român de la Iaşi

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistitţu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist – de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, P.C.R. a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în tradarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944. După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii P.C.R.. Prinţul Ştirbey i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat, în final, planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către P.C.R. Un fapt care spune multe. La 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

Regele Mihai a sabotat tratativele de armistiţiu româno-sovietice.
Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaraţie facută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsam pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Consfătuire tainică la Palat – operaţiunea „Poarta Iaşiului”

O problemă, ignorată până acum de istorici, priveste deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii, din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfatuire de rutina”, Emil Bodnaraş şi Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focşani-Namaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iaşi, aparaţinând de Corpul 5 de Armată român, din Armata a IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, cu Punct de Comandă la Piatra Neamţ. În legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare: pe Frontul de Est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friessner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, cu trecere peste Prut se ajungea la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră. Armata a 4-a româna, comandant General de Corp de armată, Mihai Racoviţă, se apăra pe linia est Carpaţi, pe râul Siret şi până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a 4-a româna avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german. Împreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

Cu ştirea Regelui Mihai, Bodnaraş l-a anunţat pe Stalin să se pregătească de ofensivă pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apăra Armata a 3-a româna cu Corpurile 2 si 3 de Armată române, Corpul 29 şi 72 de Armată germane şi Comandamentul 110. Împreuna cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice. La începutul lunii iulie 1944, o vizita secretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu, pentru deschiderea frontului prin „Poarta Iaşului”. La sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a 4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a facut o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.

 
Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta raspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S. În aşteptarea răspunsului, el a solicitat un înscris de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti – participant la conjuraţie -, a înmânat-o Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le-a comunicat lui Maniu si Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Nu a mers singur ci cu Mihai Antonescu. (Regele a dispus celor trei aghiotanţi prezenţi în încăpere să execute ordinul ce le fusese dat. Aceia, i-au arestat pe demnitari şi i-au închis într-o cameră-fischet, până au venit comuniştii să îi peria. La acţiune a participat şi subofiţerul Dumitru Bâlă, cel care mi-a povestit cu amănunte fapta, fiind tatăl colegului meu de facultate şi de cameră la cămin, Eugen Bâlă – notă Vladimir Rosulescu)
Că Antonescu era hotarât sa încheie armistiţiul cu U.R.S.S. rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul. Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat – linia Focşani-Namoloasa-Galaţi – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele a ordonat încetarea focului înaintea semnării armistiţiului care s-a semnat abia la 12 septembrie 1944

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Proclamaţia Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Balţi, din Basarabia, unde au murit de foame, sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se şi maiorul Alexandru Bârladeanu. Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră, unii ca „act de înalta tradare”, iar alţii ca o „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el a fost atât un act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Susţin, şi li se dă dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de cetăţeni români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei.
În decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiul” dictat de Moscova. Semnarea armistiţiului cu U.R.S.S., care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata Română si Armata Sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele germano-ungare.

„Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni!”
Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistitiu impuse de catre U.R.S.S. României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care au resinţit consecinţele au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail. Primul ajunsese ministru de război, iar al doilea, Şef al Marelui Stat Major şi ambii facuseră parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”. Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împarţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi generali trădători au fost serios ştirbite. Răsplata trădării a continuat. După razboi, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, au fost întemniţaţi; primul la închisoarea din Sighet, unde a murit în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde a murit în 1949. Probabil că regimul comunist nu a dorit să se afle de trădare şi de modul în care a ajuns la putere. Regele Mihai a plătit cel mai puţin, proporţional cu dispreţul de care s-a bucurat faţă de ruşi şi comuniştii interni. Prea puţin se întreabă de ce Stalin i-a acordat lui Mihai „Ordinul Pobeda” (Victoria).[2]

Articol de Vladimir Rosulescu

„Docomentul, stimabile, docomentul!… ”

Indiscutabil, în mass-media centrală, Adrian Cioroianu este o personalitate arhiprezentă. A devenit mai ales cunoscut, când, cu câțiva ani în urmă, a apărut la emisiunea aceea globalizantă și generatoare de mare confuzie și relativism „Mari români”, unde aproape că l-a desființat pe Mareșalul Ion Antonescu, deși rolul său în emisiune era dimpotrivă să-l apere și să-l prezinte publicului într-o lumină pozitivă (s-a comportat asemenea avocatului apărării din procesul-mascaradă al Ceauşeştilor, din decembrie 1989 – n.r.). Mai recent, distinsul domn sau diplomat și istoric (decan al Facultății de Istorie de la Universitatea din București!) îi învață pe români „adevărata istorie” la emisiunea „Cinci minute de istorie”… Mai puțini români îi cunosc însă cărțile, într-o perioadă în care știm bine că și cultura este într-o mare criză. Și totuși, în mod paradoxal, ultima sa carte „Cea mai frumoasă poveste” se bucură de succes. Un aparent succes. De ce spun asta? Pentru că, i s-a făcut în prealabil o enormă publicitate (afișe mari, anunțuri pe internet etc.) iar românii l-au văzut, nu o dată, la televiziune. Retorica sa de „diplomat”, de genul celui de spectacol, îi creează o aură, care atrage ca un magnet în special pe doamne și domnișoare”. Eu unul știam că unui istoric care se respectă, îi șade bine să fie mult mai serios și obiectiv, nu foarte galant, dornic de vanități și laude complet inutile și de o cât mai mare popularitate (pe când a ocupat funcţia de ministru de externe şi-a binemeritat poreclele „Yes-man” şi „Campionul gafelor – n.r.). Dacă ar fi fost ortodox, ceea ce nu cred că e cazul, i-aș fi reproșat dorința această fățișă de slavă deșartă, capcană în care cad din păcate tot mai mulți intelectuali.

Domnul Cioroianu este și unul dintre acei „români” (cum rezultă chiar din scrierile sale!) care încearcă să ne convingă de exterminarea evreilor și holocaustul evreiesc în România!, fie și numai ca „parte a Holocaustului european”. Este cel care s-a filmat recent în fața mormântului lui Corneliu Zelea Codreanu afirmând că acesta a fost un mare criminal (adică, apelând la varianta istoriografiei comuniste!), că, da!, a fost naționalist dar „a căzut în misticism”, că a fost achitat de uciderea prefectului poliției din Iași (fiind de fapt, în autoapărare, acesta este adevărul!) pentru că s-a instrumentat greșit cazul (încadrare juridică eronată), fiind chipurile acuzat de „uneltire împotriva ordinii sociale”…

Întrebarea mea pentru domnul Adrian Cioroianu, care ne spune că „Holocaustul din România este parte a celui european”, este următoarea:dacă evreii au fost într-adevăr exterminați în România – deși știm că, cea mai mare populație evreiască salvată atunci era la noi -, unde sunt dovezile exterminării? Deportarea unor evrei și țigani în Transnistria, pentru a nu mai ataca autoritatea statului român și interesul național, reprezintă exterminare? Au trecut atâția ani și vin acum unii precum Cioroianu cu această nouă teorie a holocaustului din România, pe care l-au împins în față alții, în frunte cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului – „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) și, mai nou, președintele Traian Băsescu, personajul care nu mai are ce pierde în cariera politică. Mai spunea domnul Cioroianu la lansarea ultimei sale cărți, la Pitești, că nu contează cifrele când este vorba despre moartea unor oameni. La întrebarea pusă de mine, de la ce cifră se consideră genocid, s-a eschivat total într-un mod foarte „diplomatic”. Și câte alte întrebări mai aveam de pus… S-au pus altele complet irelevante ca importanță. – De Radu IACOBOAIE – www.art-emis.ro

Până la alegerile prezidențiale din România nu a rămas mult. În acest fel, am putea începe prognozarea viitorului peisajului politic de la Bucureşti, care nu promite schimbări esențiale ale actorilor politici.

Să începem cu datele obiective: conform sondajelor, primii doi politicieni cu cel mai înalt raiting din România sunt: premierul Victor Ponta (PSD) şi preşedintele parlamentului Crin Antonescu (PNL). Potrivit studiului CSCI, Ponta ar obţine 32 la sută, în timp ce Crin Antonescu – 24 la sută.

Pe „banca de rezervă” se situiază: Mihai Răzvan Ungureanu (21 la sută), Cătălin Predoiu (8 la sută) şi Dan Diaconescu (6 la sută).

Dacă s-ar organiza turul doi al alegerilor prezidențiale, Victor Ponta ar obţine 59 sută din voturi dacă ar concura cu Crin Antonescu, cotat cu 41 la sută. Dacă în turul doi l-ar avea adversar pe Mihai Răzvan Ungureanu , Ponta ar obţine 66 sută din voturi, iar Cătălin Predoiu contracandidat ar obţine 67 la sută[1].

Unul din factorii variabili în tot acest tablou reprezintă poziţia preşedintelui Traian Băsescu, dar şi candidaţilor de pe „banca de rezervă”. În timp ce PDL, care intenţionează să susţină pe Cătălin Predoiu la preşedinţie şi declară că nu va susţine în niciun caz candidatura lui Crin Antonescu, Băsescu se arată dispus să-l sprijine Pe Crin Antonescu împotriva lui Ponta într-un eventual al doilea tur[2].

Din câte ştim, în politică nu se face nimic gratis. Există o mare probabilitate ca o viitoare „coabitare” dintre Băsescu şi Antonescu să fie condiţionată de numirea lui Băsescu în funcţia de prim-ministru. Această dorinţă a fost deja exprimată atât prin vocea noii formaţiuni politice create în jurul lui Băsescu – „Mişcarea Populară”[3], cât şi prin intermediul presei, unde se analizează multiple scheme prin care Băsescu ar putea ajunge în fruntea Guvernului. Desigur, echipa actualui şef al statului, figurile preferabile ar fi Mihai Răzvan Ungureanu sau Mugur Isărescu, însă şansele acestora sunt prea mici. A pune miza pe altcineva decât Crin Antonescu ar însemna sporirea şanselor lui Ponta în victorie.

Lideul PNL, se arată destul de sceptic în legătură cu perspectivele viitoare ale lui Băsescu, însă consideră că acesta ar fi putut exercita mai bine funcţia de prim-ministru, decât cea de preşedinte[4].

În pofida acestor declaraţii, se pare că Antonescu va fi împins de circumstanţe spre o alianţă cu Băsescu pentru că fără Băsescu, candidatul PNL la preşedinţie are şanse slabe de izbândă. Pe de altă parte, actualul şef al statului nu îşi poate permite să mizeze pe figuri slabe, pentru că orice tentativă de joc separat s-ar putea termina cu aruncarea sa pe carosabilul şoselei politice. De Octavian Racu

[1] http://www.evz.ro/detalii/stiri/sondaj-csci-victor-ponta-favorit-in-cursa-pentru-cotroceni-1074138.html

[2] http://www.antena3.ro/politica/vasile-blaga-candidatul-dreptei-va-deveni-presedinte-in-2014-si-nu-vorbim-despre-crin-antonescu-235742.html

[3] http://www.dcnews.ro/2013/11/lazaroiu-miscarea-populara-il-sustine-pe-basescu-pentru-functia-de-prim-ministru/

[4] http://www.mediafax.ro/politic/antonescu-poate-basescu-era-mai-bun-de-prim-ministru-in-loc-sa-fie-doua-mandate-presedinte-11705530

Nationalist.ro: Salut Cheloo si multumim in primul rand ca ai acceptat sa ne raspunzi la cateva intrebari. Prima este in felul urmator: Abordezi si pe ultimul album teme sociale, crezi ca avem vreo sansa sa iesim curand din asa-zisa “criza” cu actuala clasa politica?

Cheloo: Abia am terminat albumul si inca ma bucur de el fara sa pot sa-l descriu obiectiv. Piesele nu prea seamana intre ele dar pot sa spun ca aproape toate au idei si versuri aruncate cu tema sociala.reprezentative sunt piesele SAU si PERICULOS. Ultima dintre ele pot sa zic ca este exact ce lipsea din album si reprezinta spumele cele mari pe ultima suta de metri. Cu actuala clasa politica vom iesi foarte repede din criza dar numai pentru a experimenta saracia si haosul din regimul urmator. TOTI SUNT LA FEL.

Nationalist.ro: Statul pe care il tinem in viata platind taxe nu da doi bani pe siguranta cetateanului in schimb face eforturi considerabile sa protejeze travestitii si pedofilii care ies an de an la parazi sa ne arate fundurile paroase. Crezi ca este corect sa se arunce astfel banii contribuabililor pe “apa sambetei”?

Cheloo: Stiti bine ca nu suport poponarii, mai departe puteti sa trageti singuri concluziile. Eu imi platesc cetateneste tot timpul impozitele la stat si n-am observat vreun beneficiu vreodata. Cu atat mai mult nu mi se pare ok sa sponsorizez si eu ca multi altii parade de curisti in tanga. Personal nu suport statutul jandarmului in Romania. Care e utilitatea lui? SA NE CUMINTEASCA. Dar nu asta este locul cel mai important in care dispar banii nostrii. Banii contribuabililor sunt furati legal. Si din pacate nu putem sabota platile catre stat ca fututii astia fac imprumuturi externe si mai mari si tot noi le platim. Si nu e teoria conspiratiei este conspiratia reala.

Nationalist.ro: Muzica ta si a colegilor de la Parazitii este ascultata in primul rand de tineri. Ce sansa crezi ca are un tanar onest sa se afirme intr-o tara condusa de marlani si mafioti?

Cheloo: Tanarul onest ar trebui sa faca o scoala, sa munceasca, sa nu asculte manele, sa nu se imbrace ca un cocalar, sa citeasca, sa faca sport pentru autodisciplina si sa inceteze sa mai fie o oaie fara minte dusa la pascut de catre televizor. Atunci vom putea vorbi despre afirmarea tanarului roman.

Nationalist.ro: Ai mers la vot in ultimii ani? Putem schimba ceva in Romania prin vot atata timp cat la fiecare scrutin se fura ca in Ferentari?

Cheloo: Am mers constant la vot in ultimii ani si cea mai mare scarba a venit in momentul in care am realizat ca tre sa ma duc sa votez un rau care cel putin parea mai rau la momentul respectiv. Totul e o minciuna si noi inca asteptam un lider adevarat pentru acesta tara. Un lider care sa nu suga pula in politica externa si sa ne dea ragazul sa mai indreptam si noi coloana.

Nationalist.ro: De cand am intrat in UE ce crezi ca s-a schimbat in bine si ce s-a schimbat in rau?

Cheloo: CE S-A SCHIMBAT IN BINE???? Hahahahahaha….. astazi suntem mult mai aproape de sclavagism asta s-a schimbat. Avem mai multe camere, radare, legi, pandari, turnatori….si toti lucreaza pentru un sistem platit si tolerat de noi. Avem mancare de plastic si cancerigena, reclame, porno( slava domnului), internet, si in general tot ce ne trebuie sa nu ne miscam de pe scaun si sa fim foarte prosti si grasi.

Nationalist.ro: Poate suna putin deplasat, dar daca ar fi sa ai ca model in viata pe cineva din istoria Romaniei pe cine ai alege si de ce?

Cheloo: Antonescu, Zelea Codreanu. Motivele le pastrez pentru mine.

Nationalist.ro: In ultimul timp multi fani si mai putin fani au observant ca te-ai apropiat de valorile si ideile “de dreapta”. Cum s-a intamplat?

Cheloo: M-am trezit la realitate. Multe partide au vrut sa ne “cumpere in campanie” iar raspunsul a fost acelasi: nu cred, nu ma poti cumpara…de unde si piesa cu Fritz de pe album.

Nationalist.ro: Care crezi ca sunt cele mai mari rele care s-au intamplat Romaniei din ’89 incoace?

Cheloo: Din ‘45 incoace nu s-a mai schimbat nimic. Democratia e o gluma infecta. Eu spun mereu ca democratia e o forma perversa a comunismului unde “tatucu” e banu.

Nationalist.ro: Si tu si Parazitii in general ti-ai atras multi fani prin versurile ce prezinta tristele realitati sociale din Romania si nu te-ai sfiit nici sa-i arati pe adevaratii vinovati. Crezi ca prin muzica pot fi treziti romanii din “somnul cel de moarte”?

Cheloo: Eu nu cred ca atragem fani. Eu zic ca incercam sa dam palme celor care nu refuza sa ne asculte. E adevarat ca piesele noastre mai vechi nu sunt de luat drept cod moral in viata dar am inceput sa schimb cate ceva iar cei care asculta in continuare imi dau dreptate pentru ca gandim la fel iar eu am puterea sa vorbesc si o fac.

Nationalist.ro: De multi ani mai toata Europa ne injura si ne considera un fel de ciuma din cauza unora dintre conationalii nostrii care in loc sa munceasca prefera sa fure, sa cerseasca, sa se prostitueze, sa violeze sau sa ucida. Cum crezi ca am putea rezolva aceasta problema de “imagine”?

Cheloo: Am putea sa stam mai putin la soare. Spre exemplu cativa italieni dintr-o benzinaria din Italia s-au constipat brusc cand le-am spus ca sunt roman si sa nu ma faca pe mine tigan ca sunt mai inalt si mai alb decat ei. Probabil s-au gandit ca am emigrat fortat in Romania si sunt fericit ca am primit cetatenie :)))

Nationalist.ro: Avand in vedere ca am intrat in Postul Pastelui si toti politrucii se vor inghesui in curand prin biserici ca sa-i vada electoratul de rand cat de cucernici sunt, ce le-ai ura acestor politruci de sarbatori?

Cheloo: Imi pare rau, eu detest biserica ca institutie si sunt certat de cativa ani cu ideea de Dumnezeu. Pur si simplu nu ma rog. Niciuna dintre religiile actuale nu mi se potriveste. Cred mai mult in bun simt si constiinta. Iar politrucii tot o sa moara odata si odata. Problema e ca noii politicieni intra in joc dupa ce isi fac scolarizarea pe bancile partidului…..asteptam noi curve avide de bani. Curajul a murit traiasca lasii cu stampila.

Nationalist.ro: Cum ti se pare mass-media de la noi, crezi ca este benefica sau nociva pentru dezvoltarea unui tanar?

Cheloo: In tara asta sunt prea multi paparazzi si prea putini jurnalisti. E trist

Nationalist.ro: Daca ai putea sa-i pui o intrebare vreunuia dintre fostii (sau chiar actualului) conducatori/presedinti ai Romaniei care ar fi aceea?

Cheloo: Care este ultima dorinta?

Nationalist.ro: Si ultima intrebare, cui i-ai recomanda sa citeasca Nationalist.ro (daca i-ai recomanda cuiva vreodata)?

Cheloo: Tuturor oamenilor normali care inca nu sunt morti pe picioare sau cumparati de sistem. Globalizarea este moartea traditiilor. Pe cine o sa mai injuram cand n-o sa mai fie unguri, bulgari, si rusi? Sloganul “mandru ca sunt roman” ar trebui sa inceapa din nou sa insemne ceva.

Nationalist.ro: Multumim!

Interviu realizat de redactia Nationalist.ro

Încet, dar sigur, adevărul iese la iveală.  „Dumnezeu nu bate cu parul!”

Cu ani în urmă, un fost ofiţer a predat lui Nicolae Ceauşescu agenda lui Carol al II-lea – ţinută în secret decenii la rând – în paginile căreia Mareşalul Ion Antonescu şi-a consemnat impresiile fierbinţi ale orelor petrecute în camera-seif, unde fusese închis de regele Mihai. Preşedintele de atunci al României nu a distrus-o. A dat ordin să fie păstrată pentru posteritate. Prin amabilitatea regretatului profesor Gheorghe Buzatu a portalului Ziariştii online şi a revistei ART-EMIS, conţinutul însemnărilor Mareşalului au fost accesibile publicului larg. Astăzi, vă prezentăm un document inedit despre Marea Trădare Naţională de la 23 august 1944. Devin vizibile apucăturile de maidan şi ambiţiile nefaste ale unui rege infantil şi lipsit de demnitate. Vă reamintim că – excluzând longeviva relicvă regală, TOŢI ceilalţi participanţi şi/sau implicaţi în complotul de la 23 august 1944 au trecut în altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale sovietelor. Redacţia mulţumeşte cercetătorului Mircea Vâlcu-Mehedinţi pentru punerea la dispoziţie a acestui text inedit – parţial reprodus după înregistrarea pe placă a ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944 în Salonul Galben de la Palatul Regal. Documentul va fi prezentat şi în volumul „Istoria comunismului din România. Origini. Activitate”, vol. I (în lucru) – al cărei autor este domnul Mircea Vâlcu-Mehedinţi.

O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă

23 august 1944 reprezintă unul dintre momentele jenante din istoria românilor. Ce n-aş da să-l pot contrazice pe scriitorul Ştefan Dumitrescu care afirmă că „suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm singuri valorile”? Tot el, referindu-se la acel ruşinos 23 august, scria: „…Mareşalul avea să fie arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese nici caşul de la gură… Când au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el treaba asta, l-au arestat pe Antonescu, ruşilor nu le-a venit să creadă… Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat joc de noi? Cum adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce ne fac ei cadoul ăsta? […] aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem duşmanilor de moarte cadouri şi tot noi le plătim după aceea. […] Aceia care l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare”.[1]  Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa numitul Tribunal al Poporului şi derulat sub regie străină, în stilul execuţiilor sumare, a fost „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”.[2] 

Mărturisirea unui important participant la evenimentele din acele zile nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării şi/sau interpretării. Să sperăm că din Arhivele Naţionale încăpute – cu voia guvernanţilor – pe mâna altor alogeni, coreligionari cu cei de după ’44, direct interesaţi să ne şteargă istoria, vor mai rămâne câteva picături din uleiul adevărului… şi vor putea străbate până la suprafaţa apelor tulburi ce au inundat România. (Ion Măldărescu)

Condițiile armistițiului erau:

La ora 19, Regele mi-a comunicat prin secretarul său că a obținut suprimarea garnizoanelor, reducerea efectivelor pentru Ardeal și că de urgența încheierii armistițiului depind îmbunătățirile condițiilor economice și financiare. În ce privește chestiunea reacțiunei germane, întrucât ea nu fusese pusă de Aliați, urma să se ceară ca germanii să părăsească țara în 7 zile, iar la prima agresiune să declarăm Germaniei război. Blocul Democratic a aprobat raportul și a hotărât facerea ultimului demers pe lângă guvern.

La ora 20, Mihai Antonescu a fost primit de domnul C. Brătianu, declarându-se în totul de acord cu hotărârile luate și luându-și angajamentul să convingă pe Mareșal de a nu pierde ultima ocazie de a se salva.

La ora 23, spre surprinderea mea, am fost rugat de o voce la telefon să nu părăsesc casa, întrucât într-un sfert de oră urma să fiu vizitat de o persoană amică. Am așteptat la poartă, nerăbdător să aflu un moment mai devreme cine putea fi. Am fost stupefiat să văd pe Rege, însoțit de un caporal din Regimentul de Gardă Călare. Mi-a declarat zâmbind că a „șters-o” prin dos și a luat un camarad cu el, ca să-l conducă, întrucât acesta știe strada unde locuiesc, deoarece fusese curier la Corpul Cavalerilor și îmi adusese pe vremuri o corespondență. Regele era îmbrăcat în pullover, cu pantaloni golf, cu capul gol (într-adevăr avea capul „gol” – n.n.), și de la stația Scala venise cu tramvaiul 16 la clasa a 2-a, trecând pe platforma din față a unui vagon deschis, biletul nu și l-a cumpărat El, ci caporalul le-a cumpărat pe amândouă. Intrând în biroul meu, l-am lăsat pe caporal împreună cu soția mea și cu secretarul care aștepta telefonul de la Mihai Antonescu.

Regele mi-a declarat deschis că se teme ca lăsând pe Antonești să semneze armistițiul, aceștia vor încerca să se cramponeze de putere, ceea ce nu mai poate admite. Mi-a indicat și a insistat asupra faptului că nu are nici o încredere în Antonești și că El personal și-a ales garda pentru sine de 23 august, înarmând suplimentar gradații și a adăugat că și-a luat toate măsurile ca lovitura să reușească, însă trebuie grăbită, și terminată chiar a doua zi. Iar motivul adevărat pentru care venise era următorul: să se constituie chiar în acea noapte un nou guvern, pentru orice eventualitate. În fața insistenței Regale, am chemat pe domnii Dinu Brătianu și Pătrășcanu, arătându-le situația. Am promis Regelui că la ora 7 ½ din a doua zi, va avea lista guvernului și am plecat apoi însoțindu-l pe jos până la Fundația unde Regele a trimis pe caporal înainte și apoi s-a strecurat după el, prin aripa neterminată. Probabil că se înțelesese cu sergenții din postul de la stradă și cu ostașii din gardă.

La înapoiere, soția mi-a comunicat că în convorbirea avută cu caporalul ce însoțise pe Rege, acesta i-a declarat că pe tot parcursul distanței de la Palat la mine, Regele l-a înjurat pe Mareșal și pe soția sa, gratificându-I cu diverse epitete foarte „populare”.

La ora 1.00 am primit o comunicare telefonică de la Mihai Antonescu, care mă anunța că Mareșalul, în urma expunerii sale și a vizitei domnului Mihalache, a hotărât convocarea unui consiliu de miniștri plini pentru 23 august ora 10, unde sunt rugat să iau parte ca delegat al Blocului Democratic.

La ora 2.00, într-o scurtă vizită la domnul C. Brătianu, am aflat că guvernul era constituit și gata să facă față oricărei eventualități (Se va intercala lista). Am remis lista secretarului meu, care a înaintat-o la Palat, la ora 7 dimineața; în același timp i-a remis-o Regelui și generalului Sănătescu.

La ora 10.00 m-am prezentat la Președinție. La ora 10 ¼ a sosit și Mareșalul, încruntat, cu cravașa în mână, răspunzând rece și distrat la plecăciunile ce I se făceau. Luau parte la Consiliu: Mihai Antonescu, I.Petrovici, Atto Constantinescu, Petre Ionescu, I. Marinescu, Marian, General Şteflea, Piky Vasiliu, Col. Elefterescu etc. Redau textual discuțiile urmate:

Mareșal Ion Antonescu: Domnilor, domnii din opoziție au găsit de cuviință să se constituie în bloc și să trateze pacea peste capul Guvernului. Recunosc, este un act de curaj, dar răspunderea o are Mareșalul Ion Antonescu, singurul care are drept să aprecieze asupra chestiunei de a se încheia sau nu un armistițiu cu U.R.S.S. Nu D-lor (arătând spre mine și ridicând tonul) și probabil complicele dumnealor, Regele D-lor de la Sinaia, au a se amesteca în această chestiune. Apoi, ironic: și au aerul să-și spună, uite te salvăm și pe dumneata, numai grăbește și încheie armistițiul. Nu domnilor, Mareșalul Antonescu nu are nevoie să fie salvat. El e tare și e patriot.

Am aruncat o privire lui Mihai Antonescu și la gestul său, arătând că și el e surprins de atitudinea Mareșalului, m-am sculat și am întrebat: Aceasta este atitudinea Dvs. definitivă?

Mareşalul: Așteaptă, ai răbdare, ce, ai vreun interes?

Dinu Brătianu: Da, al țării și dacă D-ta crezi că este timp de circ, te rog să dai reprezentația pe frontul care a ajuns la 250 km de noi și mâine va fi la 150 km. Îți repet, aceasta este hotărârea D-tale? Pentru că nu D-ta ai ultimul cuvânt.

Mareşalul: Tăcere: Domnilor, ca să nu se spună că sunt încăpățânat, voi oferi Rusiei un armistițiu. Voi preveni și Germania. Și cum sunt sigur că vor refuza să discute cu mine, astfel voi avea descărcarea de a duce războiul până la ultimul om (strigând) până la capăt (răcnind) până la victoria finală a Axei. Tăcere mormântală. Apoi: Ei, ești mulțumit, Domnule Brătianu?

Eu: Nu. Dar nu înțeleg să discut cu D-ta în fața Consiliului. În acest moment Mihai Antonescu este chemat afară. Înapoindu-se anunță pe Mareșal că Regele dorește să-l vadă.

Mareşalul: Să mă lase în pace. Spuneți-i că acum am o altă treabă mai importantă de făcut decât să mă duc la Palat. Apoi, cu un gest măreț, m-a invitat într-o cameră alăturată, unde a urmat următoarea convorbire:

Mareşalul: De ce ești nemulțumit?

Eu: Domnule Mareșal, ți s-a spus că Aliații admit să discute cu D-ta și că, consecința pentru D-ta este că scapi de răspunderea crimei de război. Cum vrei D-ta să anunți Germania? D-ta ai fi putut face aceasta dacă ai fi avut siguranța că ți se respinge oferta; atunci, da, nu ai fi avut altă ieșire, deși te previn, că dacă aliații refuzau să discute cu D-ta, toate măsurile erau luate. Sunt împuternicit de cele patru partide, să-ți comunic că D-ta nu ai altceva de făcut decât să execuți ceea ce ți se cere. Dacă anunți Germania, țin să-ți fac serviciul să te anunț că armata din Moldova va ridica armele împotriva Germaniei. (În acest moment Gen. Şteflea anunță că a căzut Bolgradul, Morlenii și că rușii sunt în împrejurimile Bacăului).

Mareşalul: Bine; dați-mi răgaz până la ora 2, când voi merge la Rege să tratez.

Eu: Ce să tratezi? Ascultă, domnule Mareșal, suntem oameni serioși sau ne jucăm cu soarta țării?

Mareşalul: Aveți cuvântul de onoare al Mareșalului Antonescu, că nu voi anunța Germania, dacă mi se garantează securitatea mea, și știi că Mareșalul nu-și calcă cuvântul.

Eu: Însuși Regele vă garantează securitatea. Vă veți putea adăposti la Palat, dacă aveți temeri.[4]  

Mareşalul:Și soția mea?

Eu: Și.

Mareşalul: Bine. La 2, la Palat. M-a condus la ușă.

Când am ieșit cu mașina de la Președinție, caporalul care  însoțise pe Rege, a făcut semne șoferului să oprească. S-a urcat în mașină și mi-a comunicat să merg la stăpânul său. Regele, foarte furios, îmi comunică grav că s-a gândit să-l cheme pe Mareșal ca să-i ceară să termine mai curând. (Probabil primise alte instrucțiuni de la Moscova – n.n.). I-a răspuns obraznic. L-am calmat, apoi mi-a spus:

Regele: Să știi că am să-l oblig să trimită telegrama cifrată chiar din biroul meu, ca să mă asigur, și apoi, imediat, cât nu se termină emisiunea la Radio, să dăm un comunicat sobru, iar seara voi citi Proclamația. Nu cumva crede că o va da el…

Am aprobat soluția și am plecat s-o comunic Blocului, care o adoptase pe loc.

La ora 2 ½ am primit un telefon de la Palat. Mareșalul nu sosise. Am plecat imediat la Snagov, unde am găsit pe Mareșal furios. Cu mare greutate l-am convins să plece la 3 ½ la Palat, împreună cu Ică Antonescu.

La ora 4.00, când oaspeții intrau pe poarta Palatului, nu mai funcționa nici un telefon între Palat și oraș, afară de al D-lui C. Brătianu, unde ne aflam toți. Legăturile cu Snagovul fuseseră tăiate. Surprinderea noastră a fost totală. (Regele își luase toate măsurile să nu poată fi stingherit în arestarea Antoneștilor, premeditată, indiferent de răspunsul pe care l-ar fi primit de la aceștia. Regele deja primise ordin, de la Moscova, să-i aresteze pe cei doi – n.n.)

La ora 4 ½, un telefon de la Palat previne pe D-l C. Brătianu că D-l General Sănătescu cheamă pe toți miniștrii din guvernul constituit în noaptea precedentă. Stupoare.

La ora 5.00, toți miniștrii erau strânși în sala de așteptare.

La ora 5 ¼ a apărut, fără nici un protocol, Regele, care le-a spus:

Regele: Domnilor, luați-vă posturile în primire și socotiți-vă în Consiliu de Miniștri Extraordinar, sub președinția Mea. Antoneștii au fost obraznici și i-am arestat. S-a terminat cu era lor. Nu puteți depune jurământul, căci trebuie desființat Decretul 3072. Nu-mi cereți amănunte. Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult. Și acum, la lucru.

Rolul meu de purtător de cuvânt al opoziției luase sfârșit. După ce mi-au mulțumit, Regele mi-a făcut din ochi și m-a condus la ușa hall-ului. Acasă l-am găsit pe Generalul Arhip, care mi-a povestit următoarele:

Generalul Arhip: La ora 5 ½ l-am primit pe Generalul Dobre, care fusese prevenit că Mareșalul a plecat la Palat și că miroase că se va petrece ceva. În cazul când la ora 5 ½ n-a ieșit de la Palat, el, Dobre, va lua măsuri pentru a-I înlesni plecarea de la Rege.

La ora 5 ½ Gen. Dobre s-a prezentat Gen. Ahip, căruia i-a declarat că Mareșalul s-ar părea că a fost deținut cu forța la Palat și că trebuie ca Statul Major să ia măsuri de salvare. Generalul Arhip i-a răspuns: Dacă Mareșalul este reținut cu forța la Palat, aceasta înseamnă că a pierdut încrederea Regelui și a țării. [5] 

Cum îți închipui D-ta că o să încercuiesc Palatul și pe șeful Armatei (Regele) ca să salvez un particular?[6] 

Eu: Generalul Dobre a plecat cu coada în jos. Astfel s-a terminat domnia Antoneștilor. Printr-un curaj de nedescris.[7]  Regele lucrând pe cont propriu, ajutat numai de ostași (15 la număr – n.n.) a pus la punct o întreagă rețea de microfoane, aparate de înregistrat, montate de Rege și subordonații săi, arme automate subtilizate de la unitate, sonerii sub biroul Regal, toate cu scopul de a se dovedi, în fața istoriei, ședința istorică din după amiaza zilei de 23 august 1944.

Audiența Mareșalului și a lui Ică Antonescu după înregistrarea pe plăci

Mareșalul: Să trăiești, Majestate! (Se aude și vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, ați adus țara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situație din care numai încetarea imediată a luptei și gonirea germanilor din țară, o pot salva.

Mareșalul: Majestatea sa se înșeală…

Regele. Mai întâi obișnuiește-te să vorbești cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareșalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.

Mareșalul: Voastră, dacă vreți.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareșalul: Astăzi sunteți nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineață m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ți permit să-ți arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele și eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea țării mele?[8]  

Mareșalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toți și când vă chem, nu aveți timp pentru Regele țării.

Mareșalul: Voiam să vă spun că vă înșelați dacă credeți că salvați țara printr-un armistițiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceți observații și să vă dați păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităților cu națiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareșalul: Citește Domnule Antonescu și vezi, crezi că Mareșalul poate trimite o telegramă ca asta?

Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă privește. Dacă n-o dați o dau eu.

Mareșalul: Cum vă puteți închipui că Mareșalul poate trăda aliații germani și a se arunca în brațele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemții. Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României. Dacă e garanția pe Milcov, pe Argeș, (strigând) pe Olt?

Mareșalul: Nu sunt surd. De ce strigați?

Regele: Ba ești. Altfel ai fi auzit vuietul țării. Scurt: Domnule Mareșal, dai telegrama sau nu?

Marerșalul: Nu! Așa, nu!

Regele: Dar cum?

Mareșalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e. Ne târguim aici, Domnule Antonescu.

Mareșalul: Mareșal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. [9]  De patru luni lucrez cu opoziția să salvez țara. Mă crezi, o știu bine, un copil bâlbâit și prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele țării și al D-tale. Vreau să scap țara și (lovind cu pumnul în birou) nimeni și nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareșalul: Majestatea Voastră este tânăr și fără experiență.

Regele: Suferința este o experiență.

Mareșalul: Nu poți dispune de țară dacă…

Regele: Sunt șeful armatei și ordinul Meu a fost dat.

Mareșalul: (violent). Ce ordin? Știe Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?[10]  

Regele: Mă ameninți? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? Și D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu șeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteți o eroare și o imprudență judecând astfel pe Mareșal.

Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareșal trebuie să hotărască.

Regele: Aici și de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvați și pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti și acum, dar în beciu. Domnilor, sunteți arestați!

Se aud zgomote de pași, uși deschise și strigăte: Sus mâinile!

Mareșalul: Cum, eu mareșalul țării…

Regele: Vax! Luați-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Nota redacţiei: Comentariile sunt de prisos!Vă invităm să citiţi şi valoroasele volume apărute sub titlul „Distrugerea şi cucerirea României fără război”, vol. I-IV, Bucureşti, Ed.MVM, 2011-2012, cuprinzând 1700 pag. – autor Mircea Vâlcu-Mehedinţi -, unde veţi descoperi multe elemente de noutate despre care, în România, nu se vorbeşte decât în şoaptă.

Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică. 45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității. Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri.

Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie

Istoria oficială sovietică, preluată cu brațele deschise de moștenitoarea Uninunii Sovietice, respectiv Rusia, este categorică în acest sens. Naziștii germani, împreună cu fasciștii români, au atacat mișelește la 22 iunie 1941 pașnica Uniune Sovietică, doar în urma scopurilor lor imperialiste. Această aserțiune repetată la infinit a fost suficientă ca și justificare pentru ocuparea și jefuirea țării după 1944, pentru comunizarea ei și transformarea într-o colonie sovietică, pentru golirea ei de resurse, uciderea și deportarea elitelor, masacrele inocenților, deposedarea de orice bunuri, totul se justifica prin această afirmație: ne-ați atacat mișelește la 22 iunie 1941! Tocmai în urma acestei acuzații, Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie, aruncat la coș ca un ticălos și trădător de țară. Horty are trei monumente în Ungaria, el, cel care a ucis peste patru sute de mii de evrei, dar Antonescu rămâne fără vreun monument în România. Asupra chestiunii evreiești în România voi reveni, desigur.

În 1939U.R.S.S., era declarată stat agresor de către Societatea Națiunilor

Dar să vedem cine ne acuză de agresiune, respectiv pașnica Uniune Sovietică, care la 14 decembrie 1939 era definită ca și stat agresor, nu de către România, nu de către Germania, stați liniștiți. Ei bine, dragi admiratori ai U.R.S.S., era declarată stat agresor tocmai de către Societatea Națiunilor. Câți știu asta? Nu în 1940 sau 1941, ci în 1939.

Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler!

Hitler era un criminal și un ticălos. De acord, subscriu. Cine se declară admirator al lui nu e zdravăn la cap. De acord, subscriu. Dar Stalin? Cel care a ucis mai mulți oameni ca și Hitler, fiind întrecut doar de călăul numărul unu din istoria mondială, tovarășul Mao Zedung? Cultul pentru Hitler e interzis, dar cultul pentru Stalin e O.K.. Rusia face pași mari pentru a-l reabilita, dar toată lumea e liniștită, e treaba lor. Mare parte dintre ruși în consideră erou, din nou e treaba lor, toată lumea dă din umeri. Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine în Germania un partid l-ar declara pe Hitler mare erou? Cum ar sări întreaga omenire condamnând într-un glas o asemenea enormitate? Și eu alături de ei. Dar ce facem cu Stalin? De ce nu este el demonizat la fel ca și Hitler, din moment ce au fost la fel de criminali, ba Stalin l-a și întrecut? Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler! Este un caz clasic al unei idei mult repetate dar puțin înțelese: istoria e scrisă de învingători. Iar noi, în ciuda jertfelor, eroismului soldaților noștri, am fost învinși și lăsați pradă nesățiosului imperiu sovietic.

Stăm prostiți cu ochii la televizor

Din acest motiv nu ne-am putut onora eroii, din acest motiv ne-am ucis generalii și soldații de pe frontul de est, i-am aruncat în în pușcării și gulaguri pe model sovietic, din acest motiv suntem astăzi în situația în care suntem. Iar ceea ce este mai grav, generația de mâine crește tot așa, fără să cunoască adevărul, fără să-și știe eroii. Se sting pe lângă noi, uitați de toți, ignorați de toți, ultimii veterani ai războiului României, ultimii martori ai acelei încleștări supreme pentru neam și țară, ultimii martori ai luptei pentru existența neamului românesc. Iar noi, ce facem? Stăm prostiți cu ochii la televizor, la emisiuni de tot rahatul, care înlocuiesc totul și ne dau iluzii. Între timp, pe lângă noi se decide soarta lumii, dar nicio problemă, numai să nu se întrerupă telenovela preferată sau emisiunea despre ceva pițipoance. Între timp, veteranii noștri mor în uitare, în fiecare zi. În fiecare zi alții trec la Domnul, uitați de noi, dar măcar acolo își vor putea întâlni camarazii, adevărații români căzuți pentru patrie, cei care și-au lăsat oasele din Basarabia la Cotul Donului, din Caucaz în Crimeea, de la Oarba de Mureș în Munții Tatra.

Secretul sovietic și rusesc

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 a fost secret și necunoscut până la sfârșitul războiului, fiind descoperit de către aliați în arhivele capturate de la Germania nazistă înfrântă. Mă întreb dacă nu cumva obsesia lui Stalin pentru cucerirea Berlinului să nu fi avut și motivația pentru a pune mâna pe arhivele Reichului, în așa fel încât acest protocol secret să fi rămas nedescoperit pentru totdeauna? Să nu uităm faptul că nici în ziua de astăzi arhivele sovietice nu sunt desecretizate și accesibile publicului, ca să putem afla adevărul asupra pregătirii agresiunii sovietice împotriva vecinilor și a întregii lumi! Fiindcă până la urmă de asta vorbim, de pregătirea lui Stalin de ofensivă, atât doar că Hitler i-a luat-o înainte, dar nu cu mult, cu maxim două săptămâni.

Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei

Această minciună a fost propagată și acceptată de întreaga lume timp de decenii, era oarecum firesc, Hitler a fost un monstru, și prin antiteză, toți cei care au luptat împotriva lui erau băieții buni. Al Doilea Război Mondial se terminase, începuse Războiul Rece, problema nu mai era de actualitate, deși au mai fost istorici care au ridicat timid unele semne de întrebare la care nimeni nu a putut răspunde, dar au fost întâmpinate cu reacții dure din partea istoricilor oficiali sovietici, apoi ruși. Totuși, cel care a aruncat prima piatră care a zguduit edificiul de minciuni clădit timp de decenii a fost un defector sovietic din G.R.U. (serviciul de informații al armatei sovietice) care trăiește ascuns în Marea Britanie, pe nume Vladimir Rezun și care scrie sub pseudonimul Victor Suvorov. Prima sa carte a fost povestea vieții sale în G.R.U. și a defectării sale, intitulată „G.R.U., cenușă fără epoleți”, carte citată și de Grigore Cartianu în seria sa de cărți dedicate amestecului G.R.U. și K.G.B. în revoluția română din decembrie (le recomand și pe acestea). Apoi a scris Spărgătorul de gheață”, urmată de altele pe aceeași temă, respectiv marea mistificare a secolului. Cele mai importante din cărțile următoare sunt „Ultima republică” (3 volume), „Epurarea și Ziua M.” În aceste cărți el demonstrează faptul că Stalin se pregătea de război împotriva Germaniei și o face foarte convingător, folosind doar surse oficiale sovietice, arhivele sovietice fiind secretizate în continuare. Cert este că la fiecare nouă carte aduce noi și noi dovezi, iar demersul său este urmat și de alți istorici care încep să abordeze subiectul ajungând la concluzii asemănătoare (de exemplu Mark Solonin, tradus și la noi, ajunge la concluzia că atacul sovietic era programat pentru 23 iunie, iar Suvorov pentru 7 iulie). Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei (României i se acorda o atenție specială), cu scopul declarat de a ocupa întreaga Europă pe care să o aducă în lagărul socialist, în paradisul sovietic. Atâta doar că Hitler i-a luat-o înainte.

Scopul declarat al U.R.S.S. de a ocupa întreaga Europă, pe care să o aducă în paradisul sovietic

Reacția istoricilor oficiali ruși este dură, Suvorov/Rezun este acuzat de orice, ba că e mincinos, ba trădător, orice. Dar de ce nu este combătut cu argumente clare, de genul celor expuse în cărțile sale? De ce rușii nu desecretizează arhivele și invită istoricii din întreaga lume să le cerceteze și să-i răspundă cum se cuvine acestui impostor? De ce nu zic poftiți, domnilor, haideți să vedeți adevărul și să constatați cu ochii voștri că acest Suvorov/Rezun spune numai idioțenii? Dar nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Totuși, există niște mici excepții, unii istorici occidentali atent selecționați primesc acces la documente alese cu grijă, li se pun în față, cu un singur scop: hai, dă-i replica lui Suvorov/Rezun, desființează-l pe el și pe alții ca el! În schimb ai toate onorurile istoricilor ruși. Dar e insuficient și imposibil de răspuns clar și argumentat, cu toate că Suvorov/Rezun folosește doar sursele oficiale sovietice, pe care le pune cap la cap și le adună ca pe un imens mozaic din care se desprinde imaginea finală.

Ce are de ascuns Rusia? Adevărul!

Și totuși, de ce nu răspund istoricii ruși desecretizând parțial arhivele, în așa fel încât să-l pună la punct pe Suvorov/Rezun? Președintele istoricilor ruși ai celui de-al doilea război mondial, Oleg Alexandrovici Rjeșevski, declara la 22 aprilie 2008: Unele documente rămân inaccesibile pe veci, dacă acestea privesc secretul de stat sau personal. Deci pe veci, pentru totdeauna. Toate țările participante și-au desecretizat documentele privitoare la al doilea război mondial, treptat, după un număr de ani, lăsându-le la îndemâna istoricilor și cercetătorilor. Singura excepție rămâne Rusia, care încă declară că le vor păstra secrete pe veci, pentru totdeauna. Dar de ce, de ce să nu le faci publice după un anumit număr de ani? E drept, cele care au mai rămas, la căderea U.R.S.S. s-au distrus tone de documente. Să dau un exemplu, la căderea zidului Berlinului, s-a încercat evacuarea documentelor poliției secrete est-germane, temuta STASI, dar cetățenii germani au împiedicat asta. Rezultatul a fost că au ajuns publice multe nume de colaboratori, spioni și informatori, unii aflați pe treptele de sus ale societății germane sau în politica vest-germană. Da, este un fapt, s-a produs un cutremur și un scandal în Germania, dar după un număr de ani desecretizarea lor nu ar fi avut impact prea mare, e vorba în acel moment doar de date istorice. Sau noi ar trebui să menținem secrete documente despre primul război mondial? Dar ce are de ascuns Rusia, căci U.R.S.S. nu mai există, ce secret teribil este acela care trebuie menținut pe veci? Un singur răspuns: Adevărul. Dar să revenim la iubitoare de pace Uniune Sovietică, la ce făcea ea și la agresiunea noastră, în lumina adevărului.

Pașnica U.R.S.S.

Am vorbit mai devreme, în alt articol, despre ceea ce făcea și desfăcea Uniunea Sovietică a lui Stalin până la agresiunea noastră. De fapt, se pregătea de război, dar nu de unul defensiv, cum încearcă și astăzi să ne convingă unii, cu tot mai puțin succes, din moment ce și oficialitățile ruse încep să recunoască cu jumătate de gură, cum că Stalin pregătea o ofensivă. [1]  

Stalin negociază la ambele capete

Dar până la acel moment, al agresiunii noastre, așa zisa agresiune, să vedem ce făcea Stalin cu poporul sovietic, al cărui conducător incontestabil era. După ce Hitler anexase Austria și Cehoslovacia în anii 1938-1939, occidentalii adormiți începeau să realizeze pericolul german pentru pacea Europei, asta după ce chiar ei închiseră ochii la Munchen, permițându-i lui Hitler să înghită și restul Cehoslovaciei prin cedarea lui Chamberlain. Totuși, Hitler interpretează asta ca și o slăbiciune (cum era și de fapt) și își sporește pretențiile asupra Poloniei, în speță coridorul spre Prusia Orientală prin teritoriul polonez. În aceste negocieri atitudinea U.R.S.S. devine esențială. Stalin negociază la ambele capete chiar la Moscova, pentru ca în final să dea lovitura la 23 august 1939 încheind un pact de neagresiune (așa numit) cu Germania. Păcăliți, negociatorii anglo-francezi se întorc cu coada între picioare. Acest pact Molotov-Robbentrop (de fapt Hitler-Stalin, dar rămas sub acest nume după semnatarii săi, respectiv miniștrii de externe) a fost numit de neagresiune, dar prin protocolul adițional secret era unul de împărțire a zonelor de influență în estul Europei. Pentru noi este esențial punctul 3, în care U.R.S.S. își manifesta interesul pentru Basarabia, iar Germania dezinteresul pentru această regiune.

Procesul

După ce a fost arestat, Ion Antonescu a ajuns la Moscova, la începutul lui septembrie 1944. Tot aici, dar separat, a fost adusă şi Maria Antonescu. Teza foarte răspândită este aceea că, în prima parte a detenţiei moscovite, Mareşalului i s-au asigurat condiţii materiale bune, într-o vilă, scopul sovieticilor fiind acela de a obţine declaraţii incriminatoare la adresa lui luliu Maniu şi Dinu Brătianu; cum Antonescu nu i-a acuzat pe cei doi, a fost mutat la închisoarea N.K.V.D.. De aici, a fost trimis, pentru a fi judecat, la Bucureşti, în urma unei cereri formale a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către Stalin, în ianuarie 1946. Transferul la Bucureşti, pentru proces s-a făcut cu ştirea şi aprobarea Marii Britanii şi a S.U.A.. Sovieticii au vrut ca procesul şi previzibila execuţie să cadă în seama autorităţilor româneşti, pentru că ştiau starea de spirit a românilor, din ce în ce mai ostilă U.R.S.S., şi nu voiau să le ofere un nou motiv de ostilitate.

Situaţia este bine definită de către biograful Regelui, Arthur Gould Lee: „După doi ani de terorism patronat de ruşi, românii ajunseseră la concluzia că, între două rele, Antonescu era cel mai mic. Cu toate greşelile lui şi aspiraţiile personale exagerate, el era inspirat în primul rând de patriotism şi devotament pentru Ţară, spre deosebire de comuniştii care sugrumau acum România.”

Procesul lui Ion Antonescu din mai 1946 este unul dintre subiectele foarte mult cercetate după 1989, şi aici ilustrându-se istoricul Gheorghe Buzatu, care-şi încununează multele abordări anterioare cu un recent volum masiv – „Execuţia Mareşalului Ion Antonescu”. Dezbaterile procesului şi foarte multe documente legate de acesta au fost publicate mai de mult de Marcel-Dumitru Ciucă, în trei volume cu titlul „Procesul Mareşalului Ion Antonescu. Documente”.

Cu excepţia autorilor cu totul subiectivi, istoriografia consemnează poziţia demnă a lui Ion Antonescu în timpul procesului: a susţinut cauza justă a războiului de reunificare a Basarabiei şi nordului Bucovinei; imposibilitatea unei alte alianţe, în 1940-1941, în afara celei cu Germania; şi-a asumat faptele din timpul guvernării, cu excepţia crimelor; nu a implicat nici şefii partidelor istorice, nici pe Rege, arătându-se monarhist până la capăt, chiar dacă împotriva sa Regele acţionare necinstit la 23 august 1944; şi-a afirmat permanent sentimentele patriotice. Toate acestea, în condiţiile în care sala de judecată, plină cu comunişti, l-a supus permanent injuriilor. Şi în afara sălii s-a montat o campanie de influenţare a opiniei publice în defavoarea acuzaţilor; peste tot se cerea trimiterea lor la moarte. Ziarele guvernamentale anunţau astfel de manifestaţii în toată Ţara; şi tot ele indicau numărul participanţilor: 30.000 la Ploieşti, 2.000 la Câmpina, 1.000 la Piteşti, „un numeros public” la Giurgiu, 12.000 la Galaţi, 10.000 la Constanţa, 1.500 la Braşov, 20.000 la Sibiu, 5.000 la Târgu Mureş, 2.000 la Craiova etc. De remarcat faptul că, în Transilvania de Nord-Est, a cărei soartă se hotăra la Paris chiar în mai 1946, manifestanţii au fost predominant unguri, care-l identificau pe Antonescu cu patriotismul românesc; au folosit prilejul manifestaţiilor pentru a se pronunţa împotriva rămânerii regiunii în cadrul României. Cea mai puternică a fost la Cluj, pe 15 mai, foarte „însufleţită” conform raportului Chesturii, cu 6.000 participanţi; se menţiona violenta „notă antiromânească”. Cu excepţia comuniştilor, puţini la număr, românii din Cluj nu au participat; era luna când au început cele mai mari manifestaţii ale studenţilor români, conduşi de viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, cu caracter anticomunist şi împotriva revizionismului maghiar. Ce nu a răzbătut în presă a fost surprinderea organizatorilor din diverse localităţi, atunci când au constatat existenţa curentului pro-antonescian chiar în rândul manifestanţilor pe care ei îi aduseseră. La Târgovişte, unii participanţi au scandat „La moarte!”, iar alţii „Sus Antonescu!”, „Jos guvernul!”, „Trăiască Mareşalul!” Istoricul Dinu C. Giurescu, student în 1946, afirmă că, ieşind de la cursuri a văzut în Piaţa Universităţii din Bucureşti doar vreo 200 de manifestanţi care strigau „La moarte!”; pentru „liniştirea acestora, cei care priveau de pe trotuare spuneau că ar fi ajuns un furtun cu apă”.

S-a dorit să se demonstreze că însăşi Armata vrea executarea lui Ion Antonescu. Reprezentanţi ai guvernului au fost trimişi în garnizoane, pentru a pune în scenă aprobări colective. Însă, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ, reflectat fiind într-o serie de rapoarte care s-au păstrat, provenite de la instituţiile militare sau de la Poliţie. Raportul Poliţiei din Odorhei, datat 22 mai 1946, este intitulat explicit: „Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu […] garnizoana din Odorhei a primit ordin să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-Mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva condamnării. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul MStM. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, dar şi de data aceasta toţi militarii prezenţi au fost împotriva condamnării.”

Într-un Raport contrainformativ din 1 iunie 1946, al Biroului 2 Informaţii din Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, se preciza: „La Centrul de Instrucţie grăniceri, rezultatul votului asupra sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-Mareşalului Antonescu a fost un vot pentru, iar restul contra.” Un alt raport, al Siguranţei, privea evenimentele din garnizoana Piteşti: „Înainte de 15 mai (1946), fiecare ofiţer a fost obligat de unitate, din ordin superior, să declare scris dacă este de părere ca marii criminali de război Ion şi Mihai Antonescu să fie condamnaţi la moarte. Difuzând această versiune, ofiţerii se scuză că au fost puşi într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că au trebuit să dea un răspuns afirmativ, fără voia şi convingerea lor personală.” La Craiova s-a profitat de un banchet al garnizoanei, ofiţerii prezenţi scandând „Trăiască Armata, Regele, Brătianu, Maniu şi Antonescu!” Rapoarte de acest fel veneau din toată Ţara.

Eforturile majore făcute de guvern pentru a demonstra că opinia publică este ostilă lui Antonescu au eşuat în ceea ce-i priveşte pe majoritatea românilor. Indirect, era şi o plasare a acestei majorităţi a românilor în tabăra celor care îşi dăduseră seama că arestarea Mareşalului fusese o greşală gravă; de altfel, din constatările Siguranţei şi Poliţiei, nici imediat după 23 august 1944, populaţia nu arăta sentimente de ură faţă de fostul Conducător al Statului, chiar dacă au considerat lovitura dată de Rege ca necesară. SSI-ul raporta existenţa acestui curent: pe 16 septembrie 1944 consemna faptul că majoritatea românilor nu sunt de acord cu blamarea, în presă, a celui care stătuse patru ani în fruntea României. „Este de semnalat – se scria – că în întreaga opinie publică nu se semnalează, faţă de vechiul regim, şi în special faţă de domnul Mareşal Antonescu, o atmosferă de ură.” Zilnic, timp de doi ani, comportamentul comuniştilor şi al militarilor sovietici a adus tot mai mulţi români în tabăra simpatizanţilor celui înlăturat de Rege în august 1944.

Autori foarte diverşi, unii fără simpatii la adresa Mareşalului, indică poziţia demnă a acestuia în timpul procesului. Biograful Familiei Regale, Arthur Gould Lee, înregistra plasarea de partea acestuia a majorităţii populaţiei şi faptul că Antonescu „s-a apărat cu demnitate. […)] Dar, cuvintele lui erau zadarnice, fiindcă soarta îi fusese hotărâtă cu mult înainte.” Un britanic foarte bun cunoscător al momentului, Ivor Porter, scria şi el: „Mareşalul Antonescu s-a comportat cu demnitate la procesul său din 1946.” Pe aceeaşi linie, generalul american C.V.R. Schuyler, din Comisia Aliată de Control, scria: „Ion Antonescu a fost eroul principal. El a dovedit un curaj imens şi o mare onestitate. […] Antonescu pare să fie neînfricat […], a adoptat atitudinea care-1 va înscrie în Istorie ca pe un om puternic, credincios propriilor sale convingeri.”

Procesul şi sentinţa din 16 mai 1946 nu au valabilitate juridică – Motive.

I.

Neconstituţionalitatea Decretului Lege nr. 312/21 aprilie 1945, în virtutea căruia a fost judecat Mareşalul Ion Antonescu. Pebaza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august 1944, a fost semnat Decretul Regal – publicat în „Monitorul oficial” din 2 septembrie 1944 – de repunere în vigoare a Constituţiei din1923. Articolul 1 al Decretului preciza faptul că drepturileromânilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior au fost aduse de Constituţia din 29 martie 1923. Articolul 2 consemna: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV, puterile Statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923.” Ca urmare, Decretul Lege nr.312/21 aprilie 1945 este neconstituţional, deoarece: a) Prevede, la art.3, alin, 2, că „cei vinovaţi de faptele prevăzute la art.2, alin. a – j, se vor pedepsi cu moartea (subl.n.) sau cu munca silnică pe viaţă.” Şi art.3, alin. 6 consemna că „pe lângă pedepse, se va pronunţa şi degradaţiunea civică, precum şi confiscarea averii (subl.n.) în folosul Statului.”

Dar, Constituţia din 1923, care era în vigoare în acel moment preve de: art.15 – „Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.” Art.16 – „Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război.” Chiar dacă, în art. 16 din Constituţie, se admite pedeapsa cu moartea, ea este cu precizie admisă doar în timp de război, iar procesul Mareşalului Antonescu se desfăşura în timp de pace, în 1946.

b) Decretul Lege nr. 312 violează principiul constituţional al răspunderii ministeriale numai în faţa unor anumite organisme. Astfel, art.98 din Constituţia din 1923 preciza: „Fiecare din ambele Adunări (parlamentare), precum şi Regele au dreptul de a cere urmărirea miniştrilor şi de a-i trimite înaintea Curţii de Casaţie şi Justiţie, care sin gură este în drept a-i judeca (subl.n.).” În pofida acestei reglementări constituţionale, Decretul Lege nr. 312 precizează, la art. 7, că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniştri sau de către acuzatorii publici. Iar în art. 10 din acelaşi Decret Lege se spune că judecarea faptelor se face de către Tribunalul Poporului,

c) Art. 101, alin.2, din Constituţia în vigoare la acea dată, precizat “Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea (subl. n) sub nici un fel de numire şi sub nici un fel de cuvânt în vederea unor anumite procese, fie civile, fie panale, sau în vederea judecării unor anume persoane.” Cu toate acestea, art. 10 din Decretul Lege nr. 312 preciza: „Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului.” Nimeni nu poate contesta faptul că un „Tribunal al Poporului” era un „tribunal extraordinar”, deci neadmis de Constituţie, d) Art.107, alin.5, din Constituţia din 1923, preciza: „Puterea judecătorească nu are cădere de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar (subl. n.) Dar, art. 2 din DecretulLege nr. 312 preciza: „Sunt vinovaţi de dezastrul Ţării, prinsăvârşirea de crime de război, cei care: a) Au hotărât declarareasau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi a Naţiunilor Unite.” Însă, „declararea sau continuarea războiului” reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legăturăcu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunţa.

Toate acestea îndică faptul că Decretul Lege prin care a fost înfiinţat Tribunalul Poporului şi a fost judecat Mareşalul Ion Antonescu, era neconstituţional.

II.

Nevalabilitatea juridică este dată şi de faptul că procesul s-a desfăşurat în totală contradicţie cu normele general democratice: sub presiune politică; cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie; în condiţiile unei puternice presiuni externe din partea U.R.S.S.. Toate acestea au viciat atât desfăşurarea procesului, cât şi a sentinţei. Procesul a avut un caracter politic, afost organizat de aşa-zisele forţe democrate ale momentului, înfrunte cu Partidul Comunist; a avut drept scop câştigarea de capitalelectoral în vederea alegerilor parlamentare din toamna lui 1946 şi înfăptuirea unei lovituri împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. Acest ultim scop al comuniştilor a fost constatat chiar de către reprezentanţii diplomaţiei occidentale acreditaţi la Bucureşti. Astfel, Burton Y. Berry, reprezentant al S.U.A. în România, telegrafia la Washington la 3 mai 1946: „Procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al miniştrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul P.N.Ţ., Maniu, şi pe cel al P.N.L., Brătianu (subl. n). S-a menţionat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi, pentru a fi folosite în actualele discuţii ale miniştrilor de externe, şi că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu (subl. n.) în timpul procesului. Înscopuri politice, guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi.”

După proces, acelaşi diplomat raporta la Washington, pe 28 mai 1946: „observatorii de la faţa locului cred că explicaţia evenimentelor poate fi găsită în intenţiile electorale aleguvernului.”

Proces derulat sub presiunea „străzii”, în sala de judecată

Procesul a avut loc sub o puternică presiune – regizată – a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestări intense chiar în sala de judecată. Adeseori, acuzaţii au fost insultaţi, batjocoriţi, fluieraţi de către asistenţa selectată de comunişti. Cu îngăduinţa evidentă a Completului de judecată, acuzaţii au fost întrerupţi şi combătuţi în timpul depoziţiilor lor; s-au organizat adevărate manifestaţii ostile acuzaţilor, chiar în sala de judecată. Stenograma le-a înregistrat. Momentul maxim al acestor manifestări a fost atins la sfârşitul lecturii rechizitoriului citit de acuzatorul public, Dumitru Săracu: „Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: «Moarte! Moarte! La moarte! La spânzurătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa!» Şedinţa se suspendă. Mareşalul nu s-a lăsat impresionat.”

– Va urma –

Grafica – Ion Măldărescu

Sursa: Art-Emis.ro

Articol de: Ion Măldărescu

Onorul la Mareşal!
EmoÅ£ionant! Un text scris cu şapte decenii în urmă îşi găseşte un puternic ecou în vremea noastră. Mareşalul Ion Antonescu şi-a iubit cu devotament patria şi neamul pentru care a devenit martir, purtându-se demn până în ultima clipă a vieÅ£ii: „în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinÅ£a sau fără ştiinÅ£a mea, le-am făcut.” În timp ce fabricanÅ£ii de istorie îl asasinează în fiecare zi, iată, cuvintele sale rămân mereu vii şi ne arată astăzi calea cea bună de urmat. Acum, la cumpăna dintre anii 2010-2011, când Å¢ara trece prin momente grele, cel mai îndreptăţit şi potrivit să se adreseze Neamului Românesc este Mareşalul Ion Antonescu, marele patriot român a cărui voce răzbate de dincolo de mormântul de care nu a avut parte.
(Ion Măldărescu)

„Neamului Românesc
În loc ca reformele sociale să însemne începutul unei ere a renaşterii naÅ£ionale, ele au fost folosite de guverne şi partide numai pentru a crea o pătură superioară artificială. Patriotul, omul elitei şi al cinstei, a fost înlocuit în viaÅ£a publică prin demagogi superficiali şi înşelători. Ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minÅ£ile în lupte fratricide pentru ideologii, în desbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. De aceea, ştiu că tu, sătean trudit n-ai plug şi n-ai haine; că fierul plugului e scump pentru punga ta goală şi bumbacul nu-Å£i ajunge ca să-Å£i îmbraci copiii, că pământul Å£i-a rodit puÅ£in şi gurile casei tale sunt multe. Ştiu că tu, meşteşugar chinuit, nu-Å£i poÅ£i îndestula nevoile cu greul muncii tale; că râvneşti să nu-Å£i mai vezi copiii ofiliÅ£i şi să-Å£i vezi fruntea despovărată de griji şi sărăcie. Ştiu că tu, bogatule, eşti turburat fiindcă ai voi pace şi linişte, pentru ca să ai siguranÅ£a bunurilor tale şi mulÅ£umirea averii pentru urmaşii tăi. Căci, să ştii bogatule că averea ta ne e scumpă – dacă este curată – fiindcă e a ţării; că lucrurile casei tale, pe care alÅ£ii nu le au, ne încredinÅ£ează că din propria ta conştiinţă şi înÅ£elegere ne vei ajuta să facem din bucuria ta, bucuria altora.

Şi tu, cărturarule, care ai tăcut ieri şi taci şi astăzi, ştiu că aştepÅ£i ceasul când Å¢ara să-Å£i cinstească mintea, Neamul să-Å£i preÅ£uiască sufletul şi Statul să-şi întemeieze soarta pe rostul tău de cârmaci al cugetelor şi să nu te umilească izgonindu-te de la luptă sau trudindu-Å£i vieaÅ£a în umilirea sărăciei. Greutăţile în care se sbate neamul sunt mari şi încurcate. Neamul Românesc – popor de muncă şi nu parazitar – vrea înnoire, vrea libertate şi vrea să-şi trăiască adevăratul naÅ£ionalism, prăvălind pe toÅ£i cei care – conştient sau inconştient – îi împiedică drumul viitorului.
Puterea unui Neam faţă de el însuşi şi prezenţa unui Neam în lume şi în Istorie se dovedeşte prin unitatea cu care, în ceasurile de încercare ştie să-şi afirme cugetul şi voinţa nestrămutată. În România trebuie să trăiască şi să fie puşi în valoare mai întâi Românii; ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Împotriva tuturor piedicilor şi intrigilor duşmane, a clevetirilor şi ameninţărilor nemernice, trebuie să ducem Ţara în matca viitorului, în val de veac, ca să-i asigurăm drepturile nepieritoare.
RevoluÅ£iile naÅ£ionale nu sunt acte de violenţă, revolte, ci idei în marş. Toate adevăratele revoluÅ£ii naÅ£ionale s-au întemeiat prin zidiri şi nu prin prăbuşiri. Ele au folosit toate rezervele naÅ£iunii şi au întrebuinÅ£at toate generaÅ£iile, respectând instituÅ£iile fundamentale ale vieÅ£ii şi ale scopurilor omului. De aceea, vă chem pe toÅ£i, din toate generaÅ£iile şi din toate clasele, ca să înfăptuim marea chemare a istoriei noastre.”

Mareşal Ion Antonescu

LA MULŢI ANI, ROMÂNI!

NOTĂ: Citatul a fost reprodus conform scrierii originale

Sursa: Art-Emis.ro