Scoala romaneasca distruge caractere, in loc sa le formeze. De ce nu mai avem nevoie de BAC

Puţină lume știe că Bacalaureatul a fost introdus în anul 1808 de către Napoleon în Franţa, ca un examen pentru obţinerea unei diplome cu care puteai apoi să urmezi o universitate. Au trecut de atunci 205 ani și în România încă se mai practică acest model de examen de maturitate arhaic și lipsit de aplicabilitate în viaţa reală. Acest lucru este susţinut și de profesorul Florin Colceag, antrenor al olimpicilor internaţionali la matematică, într-un interviu publicat în România Liberă:

https://i0.wp.com/www.colourbox.com/preview/3352767-918637-parent-forced-son-for-education-concept-isolated-on-the-white.jpg?w=1000

“Bacalaureatul nu se mai justifică în nici un fel, pentru că nu mai reprezintă decât o sperietoare pentru copii, care să mai înveţe ceva, ca să demonstreze că profesorii au mai făcut ceva şi pot fi salarizaţi. Iniţial, în copilăria mea, bacalaureatul se chema examen de maturitate şi verifica maturitatea gândirii copiilor, a înţelegerii, a cunoaşterii, faptul că ei pot intra în lumea adulţilor şi se pot descurca. La ora actuală, bacalaureatul este o formă fără conţinut, o constricţie, pe care copiii nu o apreciază, din cauza asta au şi rezultate proaste. Bacalaureatul nu face decât să le frâneze cariera.”

Desigur, declarațiile șocante, dar adevărate, ale profesorului Colceag vor trece neobservate. Presa și opinia publică vor fi mai preocupate în a dezbate pe larg declarațiile politicienilor care întrec în a distruge repetat, de la an la an, sistemul de învățământ românesc.

Eu sunt printre ultimii absolvenți ai sistemului de învățământ “classic”, pre-Bologna, când majoritatea universităților încă cereau examen de admitere și BAC-ul conta prea puțin în nota finală. Am studiat pe sistemul de 5 ani, fără diplomă după 3 de ani la Politehnică și apoi 2 ani de master. De asemenea, sunt prima generație din România care nu a mai devenit pionier, Revoluția având loc pe când eram în clasa I. Mă consider fericit acum, chiar dacă deja din liceu eram conștient că fac parte dintr-o generație de tranziție, experimentală, post-decembristă, non-comunistă, dar nici europeană.Toți cei care au acum 30 de ani cred că îmi împărtășesc sentimentele când spun că noi am dus-o bine, față de nefericiții născuți după 1990, a căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate și care sunt batjocoriți în fiecare an de examene mereu în schimbare, de sistemele de învățământ “de test”. Ei sunt adevărații cobai ai societății românești, o generație fără direcție, fără scop, pe care nimeni nu o iubește. Ei reprezintă viitorul României în societatea globală, de aceea sunt disprețuiți, lăsați fără șanse, demoralizați. România de mâine trebuie să moară, nu-i așa?

Școala românească post-decembristă a suferit de lipsa dascălilor, înlocuiți de profesori prost-plătiți. A suferit și de toanele politicienilor, care au considerat că sistemul educațional românesc este ceva dispensabil, un testing ground pentru ideile lor depășite și inapte. Deplângem sistemul, soarta sistemului, dar uităm că cei cu adevărați afectați sunt elevii, tinerii, cei de la care ne așteptăm să ne plătească pensiile când vom fi bătrâni. Cei care ar trebui să muncească, să fie meseriași, doctori, avocați, oameni de afaceri. Ce face școala din România pentru ei, sistemul, ministerul? Nimic.

Niciodată nu mi-a plăcut școala. Nici liceul, nici facultatea. Nu m-am putut regăsi într-un sistem care nu mi-a oferit nimic altceva în afară de un mediu de socializare. Colegi și prieteni, atât mi-a oferit școala românească. În afara de asta, nimic. Mi-am dezvoltat aptitudinile de a analiza și de a scrie împotriva tuturor profesorilor mei, nu cu ajutorul lor. Mi-am făcut o carieră în software uitând tot ce am învățat în facultate. Am rămas de acolo doar cu amintiri plăcute față de câțiva profesori de modă veche, adevărate simboluri ale unui sistem de învățământ pe moarte, și asistenți tineri și ambițioși, o diplomă și cam atât. Și asta în condițiile în care am fost tot timpul, și la liceu și la facultate, un elev și un student bun. Nu strălucit, doar bun, un pic mai mult decât mediocru.

Am învățat că lumea reală nu are nicio legătură cu școala din România. Am fost șocat să aflu că studenții din Anglia și Irlanda de la universitățile politehnice ies de pe băncile școlii cu noțiuni solide de managementul afacerii sau al echipelor, pe când eu am ieșit tobă de analiză matematică, o materie care nici acum nu știu la ce folosește. Am fost profund dezamăgit când am văzut cu câtă naturalețe se desfășoară absolvenții din Europa în mediul de business, de inovație și în marile întreprinderi din întreaga lume, în timp ce noi, românii, suntem ca niște găini decapitate, îmbuibate de trigonometrie, analiză matematică, electrotehnică și dat la pilă, într-o lume aflată permanent în schimbare, unde dezvoltarea inteligenței native a individului este singurul mod în care se mai poate face Educație în aceste vremuri.

Mi-a luat 10 ani să uit tot ce am învățat la școală, pentru a putea funcționa în economia reală, a multinaționalelor și a business-ului global. Abia de ceva timp am înțeles ce am de făcut și cum. Mulțumesc pe această cale sistemului de educație din România pentru prietenii de-o viață pe care mi i-am făcut, pentru hârtia fără valoare numită Diplomă, mulțumesc pentru nimic. Viața este altundeva. De George Bara – NapocaNews

VEZI SI: ULTIMA ORA! REDUCERI  MARI la eMAG.

Loading...

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.