Nemernicul Tudor Postelnicu, fostul șef al Securității care a murit fără să plătească pentru crimele sale

Angajarea Securităţii în acţiuni represive, cum ar fi urmărirea autorilor de înscrisuri şi scrisori anonime critice, este considerată de acesta ca fiind o consecinţă a numirii lui Tudor Postelnicu în fruntea Ministerului de Interne şi a Securităţii.

Ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, îl descrie pe Tudor Postelnicu drept un fost activist de partid care punea „în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le aducea de la cei doi dictatori”.

Tudor Postelnicu e născut la 23 noiembrie 1931 în comuna Proviţa de Sus, regiunea Ploieşti, într-o familie cu venituri modeste. E cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei şi e afectat de situaţia materială a familiei mai ales după anul 1940, când tatăl său, sondorul în petrol Constantin Postelnicu, moare într-un accident de muncă. Moartea tatălui pare să-l traumatizeze pe copil, care întrerupe, pentru un an, studiile. Într-o autobiografie din 1953, Postelnicu descrie tragicul eveniment: „A fost prins de sârma de pe toba fricţionului şi înfăşurat pe ea şi făcut în mii de bucăţi“. Mama, casnică, nu reuşeşte să-i ţină pe toţi cei trei fraţi în şcoală, aşa că Tudor renunţă la studii după şase clase elementare.

În toamna anului 1945, intră ucenic la Societatea „Creditul Miner“, acelaşi societate unde lucrase şi tatăl său, unde obţine calificare de strungar în fier. Prima oară e refuzat, pe motiv că-i prea scund, dar până la urmă e ajutat de tovarăşii de la plasa Moreni a partidului. Fraţii săi, Ion şi Alexandru Postelnicu, vor ajunge electricieni.

15 kilometri, prin zăpadă de un metru
În paralel cu ucenicia, Postelnicu absolvă şi 4 clase şcoală industrială. În dosarele de partid, perioada este puternic idilizată. O referinţă semnată de numitul Traian Bucur şi cuprinsă în dosarul său de cadre îl arată drept un tânăr puternic, luptător, în ciuda potrivniciilor vremii: „Acest tov. pleca iarna prin zăpadă de un metru, pe jos, dimineaţa, la ora 3, mergând pe valea lungă, fără să exagerez, cel puţin 15 km până ajungea la uzină unde făcea serviciu“. Mediul muncitoresc în care învaţă strungăria (începând cu 1945) şi educaţia din şcoala industrială (1945-1949) îi conturează şi primele idei politice adolescentului Postelnicu. Acasă, nici mama, nici tata, nici unchii săi nu făcuseră politică, aşa că strungarul învaţă întreg abecedarul politic în fabrică. Se duce la sindicat (1945), apoi prestează diverse munci pentru Uniunea Tineretului Comunist (UTC, 1946), e ales responsabil organizatoric în UTM (1947) şi chiar secretar al organizaţiei, responsabil cu propaganda şi agitaţia pe uzină (Uzina 4 Moreni, 1949).

Ofiţer în şase luni
În 1950, e trimis, pentru 15 zile, la Ploieşti, la cursuri de perfecţionare în munca de propagandist, şi-şi continuă ascensiunea în structurile comuniste din regiune: secretar al comitetului UTM pe uzină (1950), responsabil organizator al comitetului UTM al schelei Moreni, instructor UTM şi şef al secţiei de cultură fizică şi sport (1951). E un simplu activist de provincie, care împacă delicat strungăria cu treburile politice. Partidul are însă planuri cu el: la 28 octombrie 1951, Postelnicu e trimis la Şcoala de ofiţeri din Botoşani. Nu făcuse armata, dar ţara avea nevoie de ofiţeri. „Cursul acestei şcoli era de 6 luni, eu am stat cinci luni şi simţindu-mă slăbit din punct de vedere fizic în 1952 luna aprilie am fost trimis din nou la CC al UTM la secţia Organe“, spune Postelnicu într-o autobiografie din 1953. Carevasăzică, în doar şase luni, Postelnicu ar fi putut deveni ofiţer în Armata Republicii. N-a fost să fie. „Pe data de 27 mai 1952 am fost lăsat la vatră ca necombatant“, scrie în 1952.

„Simt că lupt pentru cauza celor mulţi“
Postelnicu simte că e şansa lui să intre în liga mare a politicii naţionale, să nu mai rămână la „tineret“.

În cererea de înscrierea în partid din 2 octombrie 1952 îşi explică pasional alegerea, fără să permită gramaticii limbii române să strice un vis frumos: „Cer să fiu primit în rândurile candidaţilor de partid unde voiu dovedi prin munca mea neobosită care o voi duce în rândurile masei de tineret că voi deveni un adevărat propagandist neobosit care voi traduce în viaţă fără murmur fără şovăire hotărârile Partidului nostru şi-ale guvernului şi simt că lupt pentru cauza celor mulţi pentru cauza comună […] m-am străduit şi mă străduiesc continu pentru ami ridica nivelul meu politic pentru că numai în felul acesta voi putea deveni un adevărat constructor al societăţi noi societate socialistă“. În noiembrie 1952, e trimis însă la şcoala de partid de doi ani „Filimon Sârbu“. Într-o autobiografie din 1959, bărbatul spune că a absolvit „facultatea muncitorească de 2 ani cu drept de şcoală medie“. Orişicât, în decembrie 1953, bărbatul e primit în partid.

Funcţiile unui activist
Rămâne şef la nivel de judeţ, noua titulatură îi permite să-şi privească viitorul politic cu mai multă îngăduinţă. Are dreptate s-o facă: va deveni prim-secretar al Comitetului raional UTM Câmpina (1954-1956), secretar al Comitetului regional UTM Ploeşti (1956-1959), adjunct al şefului Secţiei organizatorice şi membru al Biroului CC al UTM (1959-1964), instructor şi cadrul Secţiilor Organizaţii de Masă şi Organizatorică a CC al PMR/PCR (1964-1969), secretar al comitetelor judeţene de partid Olt (1969-1971) şi Buzău (1971-1976), culminând cu funcţia de prim-secretar la Buzău, potrivit volumului „Securitatea“, editat de CNSAS. Activistul va absolvi cursurile Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ în 1967, iar în 1977 îşi va da exemene de diferenţă la Academia de Studii Economice.

„Manifestă tendinţă de îngânfare, din care cauză uneori lucrează rigid cu oamenii, se cam supraapreciază, iar spiritul autocritic este mai slab dezvoltat“, spuneau tovarăşii despre el încă din 1960, potrivit dosarului său de cadre de la Arhivele Naţionale. „A folosit metode tari cu unele cadre, ajungând până la jignire. O altă lipsă este aceea că după absolvirea şcolii s-a preocupat puţin de pregătirea sa profesională“, arată un referat de partid. Acelaşi lucru recunoaşte şi el, cu cuvintele sale: „În unele cazuri mă auto-linişteam în urma unor succese, lucru foarte nejust şi dăunător în muncă. Deasemeni uneori făceam prea mult exces de exigenţă“, scrie Postelnicu într-o autobiografie din ’59.

Tudor Postelnicu a rămas la conducerea Securității şi după defectarea lui Ion Mihai Pacepa din luna iulie a aceluaşi an. A devenit însă responsabilitatea sa să acopere fisurile create de acest cutremur în toate stucturile de informaţii: „Cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, Postelnicu a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României la Washington, consulatele din New York, Londra, Paris, Roma şi pe cei din RFG, Japonia şi America Latină. […] În 1980, Nicolae Pleşiţă declara că daunele provocate spionajului românesc de Nicolae Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa“, explică Liviu Ţăranu în „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“.

Tudor Postelnicu a fost arestat de revoluţionari şi interogat de procurorii militari. Pe 2 februarie 1990, Tudor Postelnicu a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx” în „procesul celor patru”, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Tudor Postelnicu a fost condamnat la închisoare pe viață, confiscarea averii și privarea de unele drepturi civile. Au făcut recurs toți, în afară de Ion Dincă. După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav, și a rămas să execute 14 ani de închisoare.

A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat în anii ’90, notează Wikipedia. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: Am fost un dobitoc!.

În 1991 a început cercetarea lui Tudor Postelnicu și a fostului ministru de Interne Gheorghe Homoștean în cadrul dosarului „Autobuzul”. Cei trei atacatori din dosarul „Autobuzul” au spart în 23 august 1981 sediul unui post de Miliție din Timiș, de unde au sustras armament și muniție, iar a doua zi, înarmați fiind, i-au luat ostatici pe călătorii dintr-un autobuz care efectua o cursă locală. Ei cereau în schimbul eliberării pasagerilor bani și pașapoarte, pentru a putea părăsi România. Trupele de Securitate, din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu au intervenit în forță, și i-au omorât pe cei 3 teroriști și 3 pasageri nevinovați. Rudele victimelor au cerut redeschiderea anchetei după 22 decembrie 1989.

În 1994, instanța militară a hotărât condamnarea lui Postelnicu, fost șef al Direcției Securității Statului, la șapte ani și șase luni de închisoare și amnistierea lui George Homoștean. Parchetul Militar a făcut apel și la 30 decembrie 1997, Curtea Militară de Apel a dispus desființarea sentinței primei instanțe judecătorești și a condamnat ambii inculpați la câte 18 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. A fost încarcerat pe 29 ianuarie în Penitenciarul Jilava.

La ultimă instanță, Curtea Supremă de Justiție, a fost condamnat din nou. În total a fost închis pentru toate crimele comise șapte ani.

În 2009 mai era cercetat de procurori pentru finanțarea teroristului Carlos Șacalul.

Postelnicu a fost judecat și pentru uciderea dizidentului Gheorghe Ursu, într-un dosar în care a fost trimis în judecată de procurorii militari pentru complicitate la săvârșirea de infracțiuni contra umanității.

Postelnicu stă în detenţie până în 1994, când e eliberat din motive medicale. La 29 ianuarie 1998 e însă din nou încarcerat, fiind arestat până la 6 octombrie 1999, când Tribunalul Bucureşti îi admite cererea de eliberare condiţionată. În perioada în care ar fi trebuit să-şi trateze bolile, Postelnicu are alte preocupări: cumpără una dintre casele naţionalizate de regimul pe care-l slujise la un preţ mult mai mic decât preţul pieţei. Informaţia e făcută publică în urma raportului Corpului de Control al Guvernului Victor Ciorbea, condus de Valerian Stan. Alături de acesta, mai cumpără case Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Burtică, Nicolae Pleşiţă, Iulian Vlad şi Ion Iliescu.

Tudor Postelnicu a murit la data de 12 august 2017, fiind internat de mai multe zile în secția de nefrologie a Spitalului Militar „Carol Davilla”.

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

Mai multe DETALII găsiți aici: SUSȚINEȚI PROIECTUL "NATIONALISTI.RO".

DONEAZĂ MAI JOS: