MARTURII SFASIETOARE printre LACRIMI de la colectivizare: „M-au BATUT până am uitat cum mă cheamă. Mi-a luat un an să-mi reamintesc!“

Estimările istoricilor arată că până la 3.000 de oameni au fost ucişi pentru că au refuzat să predea pământurile la gospodăriile agricole colective. Alţi peste 80.000 de oameni au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. Comuniştii au folosit ca instrumente de teroare bandele formate din scursurile satelor, dar şi armata, care a tras în plin, cu tunurile şi mitralierele, în ţăranii revoltaţi.

Procesul de colectivizare din România, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăţilor agricole private din ţară şi comasarea lor în ferme agricole administrate de stat, s-a desfăşurat în mai mult etape, în perioada 1949-1962.

Colectivizarea românească a fost o copie a procesului desfăşurat în perioada interbelică în URSS, liderii comunişti de la Bucureşti preluând modelul de la Răsărit în mai toate aspectele lui, adică nu doar în ceea ce priveşte esenţa economică şi modul de organizare a exploataţiilor agricole colective, ci chiar şi metodele de tortură şi propagandă.

Început greoi şi haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 şi 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate şi dus la final în 1962. Numeroşi ţărani, atât săraci, cât şi mai înstăriţi, s-au opus acestei acţiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori şi la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări şi confiscări ale întregii averi a celor implicaţi.

Mărturiile perioadei colectivizării, cuprinse în numeroase documente (cum ar fi celebrul Raport Tismăneanu, prezentat în 2007 în urma demersurilor Preşedinţiei României), sunt cutremurătoare, căci mărturiile celor torturaţi, umiliţi sau aruncaţi în închisoare pentru simplul motiv că nu doreau să renunţe la bruma lor de pământ, par pe alocuri de necrezut.

Li s-a dat pentru a avea de unde să li se ia Şocul colectivizării a fost cu atât mai mare pentru ţăranii români cu cât, în perioada de după război (mai exact în în 23 martie 1945), aproape un milion de oameni foarte săraci au primit pământ printr-o reformă agrară amplă.

Reforma agrară precedentă, din 1921, fusese cea mai radicală din Europa şi condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de ţărani mici proprietari de pământ.

După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăţi funciare şi să adune voturi pentru comunişti la alegerile ce urmau să fie organizate. „Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii, iar în 1948, ţărănimea reprezenta aproximativ 75% din populaţia ţării”, se menţionează în Raportul Tismăneanu.

La numai trei ani distanţă de reforma agrară şi împroprietările, comuniştii au început o progagandă agresivă pentru a-i convinge pe ţărani să-şi predea pământurile la Gospodăriile Agricole Colective (GAC), precursoarele celebrelor CAP-uri.

Unii au cedat presiunilor (care s-au materializat nu doar în propagandă, ci şi în numeroase arestări abuzive), alţii nu, iar peste capul lor s-a abătut, din 1956, adevărata urgie: mii de găşti de aşa-zişi activişti (în fapt, securişti şi ţărani simpli deghizaţi în funcţionari) au luat ţara la cutreierat, bătând, ameninţând, distrugând şi chiar omorând oameni.

Dacă între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări. Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.

VEZI SI: DETALII CUTREMURATOARE – Cel mai cumplit măcel săvârşit de SOVIETICI asupra ROMANILOR. Au fost masacraţi inclusiv bătrâni, femei şi copii

Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.Nici numrăul celor ucişi pentru că n-au vrut să intre în „colectiv” nu este cunoscut, însă se vehiclează undeva între 2.000 şi 3.000 de oameni.

În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).

Destine la cumpăna istoriei

Cum spuneam, există mii de mărturii despre cumplita prigoană din perioada colectivizării. Una dintre aceste mărturii aparţine gălăţeanului Constantin Vlasie, care a ajuns la închisoare din Gherla, „la reeducare”, deşi era încă un copil. A fost arestat în patra zi după Paşti, pe 27 aprilie 1949, cu 17 zile înainte să intre la Bacalaureat. A fost acuzat, alături de părinţi, că a uneltit contra stăpânirii deoarece nu a achitat cotele obligatorii din recoltă, pretinse de stăpânirea comunistă. Însă plata amintitelor cote (care ajungeau la mai bine de 50% din producţie) era imposibilă, câtă vreme Moldova tocmai fusese lovită, în 1947, de cea mai gravă secetă din istoria scrisă.

„Tatăl meu a fost închis pe motiv că era chiabur şi că făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc. Mama a fost condamnată la 52 de zile de închisoare pentru sabotaj. Fratele meu a fost inchis la Jilava pe motiv că nu a denunţat un coleg de facultate care frecventa librăria «Americana»”, a povestit fostul deţinut politic pentru „Adevărul”.

Şi Ion Radu îţi aminteşte cu groază, la cei aproape 90 de ani ai lui, despre torturile la care a fost supus la colectivizarea din comuna gălăţeană Cudalbi, deşi singura lui vină a fost cea că n-a vrut să predea cele doar patru hectare de pământ pe care le avea.

„M-au luat de acasă. Era pe 2,00 noaptea, în aprilie 1957. Au izbit cu umărul în uşă şi au intrat peste noi: eu, nevasta mea şi cei trei copii micuţi. M-au luat din pat aşa cum eram şi m-au scos în ogradă în pumni şi picioare. M-au bătut numai în cap până am uitat cum mă cheamă. Mi-a luat un an să-mi reamintesc”, ne-a povestit bătrânul.

A scăpat doar pentru că soţia, înspăimântată de cele întâmplate, s-a dus la primărie şi a trecut toată averea la colectiv. În acest timp, Ion Radu zăcea inconştient acasă, între viaţă şi moarte. Interesantă este şi povestea „activiştilor de la raion” care toturau ţăranii.

„La vreo câţiva ani am aflat că cei care mă bătuseră cumplit nu erau veniţi de la Bucureşti, de la Securitate, aşa cum ziceau. De fapt, erau de la Pechea. Nişte nemernici, beţivi şi puturoşi, care se bucurau să chinuie oamenii gospodari. Li se dădeau doar nişte haine lungi din piele şi bastoane din gumă, ca să pară că-s importanţi. Am aflat că şi de la Cudalbi fuseseră luaţi câţiva săteni, toţi răii satului, şi duşi să facă colectivizare pe la Corod, Smulţi şi Vârlezi”, ne-a mai povestit Ion Radu.

Mai multe detalii AICI.

VEZI SI: Comunismul pe intelesul retardatilor care nu l-au prins, dar plang dupa el

Loading...

Related posts

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.