Libertatea nu este pentru papagali

Vulturul, găina şi papagalul sunt în egală măsură păsări. Ele seamănă dar sunt în mod fundamental diferite, aşa cum asemănători, dar diferiţi, sunt omul şi maimuţa.

Conceptul de libertate se defineşte în funcţie de condiţia specifică a fiecărui individ în parte. Bunăoară, unei găini i se poate năzări să fie vultur sau pasăre migratoare dar, în fapt, acest lucru este imposibil, pentru că găina e o pasăre de curte. Maximum de libertate pe care îl poate cuprinde o găină este spaţiul ogrăzii. Această condiţie limitată este compensată de faptul că ea, găina, e hrănită de stăpân. Într-o ogradă, găina poate atinge superlativul condiţiei de găină, dar atât. Orice schimbare, în acest caz, este posibilă doar post-mortem, printr-un kitsch culinar al cărui merit aparţine exclusiv bucătarului: pasăre de curte gătită vânătoreşte.

Expresia „umblă cu cioara vopsită” vine şi ea de la o mistificare similară. O cioară poate fi vopsită ca un papagal, dar tot cioară rămâne. Deşi aspiraţia la condiţia de papagal, doar pentru coloritul penajului, este mai mult decît neinspirată.

Căci papagalul, fiinţă tandră, zglobie, exotică şi gălăgioasă, este, într-o lume urbană, o pasăre de colivie. Avînd nostalgia spaţiilor verzi, a junglei din care provine, papagalul încearcă tot timpul să evadeze. Dacă-i dai drumul prin casă şi ai fereastra deschisă, l-ai pierdut. Pierdut e şi el, pentru că numai întâmplarea, sau norocul, poate face ca papagalul să nimerească într-o altă casă, în care cineva să-l primească şi să-l protejeze. Dar tot într-o colivie, deci tot într-un spaţiu restrictiv. Un papagal liber este, cu alte cuvinte, un papagal mort.

Există şi păsări care nu pot trăi decât în libertate.

Un vultur sau un albatros în colivie sunt ceva de neconceput, căci zborul este forma de exprimare a acestor păsări magnifice. Ar fi justificată, deci, aspiraţia găinii sau a papagalului la condiţia de vultur. Da, dar vulturul şi albatrosul se hrănesc şi înfruntă viaţa singuri. Gerul, furtuna şi lupta pentru supravieţuire, de care păsările de curte sau de apartament sunt scutite, îi menţin permanent (îi constrîng, de fapt) în starea de zbor, ceea ce este în egală măsură corvoadă şi măreţie. Iar un vultur în captivitate este un vultur mort.

Având aceste exemple, putem face o analogie între tipologia psihologiei umane şi tipologia păsărilor. Omul este singura fiinţă care îşi poate depăşi condiţia precară şi vulnerabilă. Cu o singură… condiţie: să cunoască şi să-şi asume statutul la care aspiră.

Omul nu poate fi vultur, dar poate să zboare. Deşi nu are aripi. Nu poate zbura însă decât dacă a înţeles legea gravitaţiei, pe care trebuie să o stăpânească, nu să o sfideze.

Democraţia prost înţeleasă a indus – metaforic vorbind – ideea că toţi oamenii pot zbura. Aşa este, dar lecţia de zbor trebuie învăţată.

Ce s-a întâmplat, după decembrie 1989, în România ilustrează perfect eşecul tragic al unei competiţii aeriene, în care numărul victimelor a depăşit cu mult pe cel al supravieţuitorilor.

În plus, menţinând analogia cu păsările, România a ajuns un fel de ogradă populată cu găini frustrate şi vulturi rataţi, condusă de ciori vopsite şi pseudozburătoare.

Mai mare decât ograda este Pămîntul şi mai mare decît Pământul e Universul. Omul poate stăpîni Pământul şi poate călători în Univers. Dar nu fiecare om în parte, şi nici toţi laolaltă, aşa cum nu toate păsările pot trăi în libertate.

Există pe lume şi papagali, şi vulturi. Iar libertatea, în mod cert, nu este pentru papagali. Și nici democraţia.

A consemnat MIRON MANEGA, pentru revista Certitudinea.

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *