Falsa diaspora și falsul vot

Știu că cele pe care le voi spune în continuare vor trezi reacții radicale, dar cred din tot sufletul că adevărul trebuie spus răspicat. Nu de alta, dar, altfel, riscăm să luăm de bune minciunile propagandei și să judecăm greșit. O să vorbesc astăzi despre diasporă, cu calm și fără patimă. Dar, în același timp, spunând lucrurile apăsat, astfel încât să nu rămână loc de echivocuri.

Fac parte dintr-o generație – cea a decrețeilor – care, la Revoluție, s-a cam trezit fără niciun viitor. Marile aranjamente le făceau cei mai în vârstă și ceva mai orientați. Noi păream a fi o cantitate inutilă, dați de-o parte de la „marea împărțeală”. În același timp eram suficient de conștienți ca să ne dăm seama de nedreptate. Cum ușile se tot închideau în fața noastră, iar oportunitățile păreau făcute pentru alții a trebuit să ne descurcăm cumva.

Confruntându-ne cu acest peisaj destul de sterp, n-am avut de ales decât între două variante: lupta pe cont propriu și emigrarea. Eu, alături de o mare parte a prietenilor mei, am îngroșat rândurile emigrației. În timp ce mulți dintre colegii mei și-au rupt voit legăturile cu țara – poate pentru a se mobiliza mai bine pe un drum fără întoarcere – eu am avut o existență duală, pendulând între aici și acolo. Am preferat să nu-mi tai legăturile cu țara, mai ales în condițiile în care aici pusesem pe picioare ceva care funcționa, chiar dacă nu-mi putea asigura un trai decent.

Cei care au ales „calea pribegiei” știu bine cum se desfășoară lucrurile. Prima dată te trezești dezorientat. Te mai ajută unul-altul cu sfaturi, cu indicații, poate chiar cu o găzduire temporară. Dar știi că treburile acestea nu pot ține la infinit. Îți cauți de muncă, te zbați. Dai cu capu-n zid, te lovești de refuzuri, trăiești frustrările la intensități greu de imaginat aici. Acolo ești străin, știi că trebuie să te strecori și că ușa din față, de cele mai multe ori, e rezervată localnicilor. Chiar dacă la prima vedere pare un dezavantaj, în realitate e un avantaj. Asta deoarece atunci când prinzi un angajament, spre deosebire de un localnic tu, imigrantul, ai aripi. Muncești mai bine, mai atent, te faci remarcat, iar șeful tău știe că se poate baza pe tine. Asta am constatat eu și toți cei care plecaserăm.

Spre deosebire însă de prietenii mei, firea mi-a jucat feste. Nu mi-a plăcut niciodată înregimentarea și de-aceea, după ce am prins (sau am crezut că am prins) cum merg lucrurile, mi-am luat viața-n mâini și am căutat să devin independent. O altă provocare dătătoare de frustrări. Veneam din România, locul unde începuturile sălbatice ale capitalismului făcuseră din „merge și-așa” legea de facto. E limpede că, în prima fază, am dat-o rău în bară, trezindu-mă că nu-mi pot acoperi birurile. Era tributul pe care-l plăteam deoarece tratasem cu superficialitate lucrurile. Nu te poți apuca să străbați înot Canalul Mânecii fără ca tu să fi făcut cel puțin un curs de înot. Cam asta-mi era situația, iar norocul pe care l-am avut a constat într-un colac de salvare pe care mi l-a oferit un partener. Nu-i vorbă, m-a costat destul de mult, dar cel puțin nu m-am înecat.

A urmat apoi constatarea amară a faptului că, în timp ce eu băteam pasul pe loc și munceam pentru a-mi plăti datoriile și „colacul de salvare”, colegii mei înaintau pe scara ierarhică, bucurându-se de salarii luate la timp, concedii, beneficii ș.a.m.d. În timpul acesta existența mea era plată, dar erau câteva elemente care mă alinau. În primul rând faptul că nu mi-a plăcut niciodată să fiu parte a unei structuri pe care n-o controlez. Și-apoi, spre deosebire de ei, știam că nu mi-am tăiat legătura cu țara și că, indiferent de belelele pe care le-aș avea acolo, mă pot întoarce oricând pentru a o lua de la zero. Așa au mai trecut doi ani și, în urma unor repoziționări și a unor decizii – de data aceasta inspirate – m-am trezit că am prins aripi. Colegii mei înaintau în funcții, dar deja veniturile mele le depășeau bine de tot pe-ale lor. În timp ce ei judecau în termenii salariului rigid și a perspectivei care le oferea o probabilitate de creștere de maxim 20%, în cazul meu treburile arătau diferit. Nu eram copleșit de credite luate prea devreme – în general am fugit de împrumuturi ca de dracu’ – și nu trăiam teroarea programului, cu toate că per total probabil munceam dublu (dacă nu triplu!).

Atunci am înțeles un lucru simplu: dacă e să ai succes, îl ai oriunde în lume. Inclusiv în țara ta. Și, după o perioadă de îndelungi analize și ezitări, am decis să mă întorc. Acesta ar fi pe scurt rezultatul unei experiențe care a sfârșit, în cazul meu, într-o perpetuă pendulare între aici și acolo. Având totuși baza aici.

Prietenilor mei, în general, le-a mers bine. S-au cățărat către vârfurile ierarhiei cu abilitatea românului imigrant. Cei care au experimentat pe propria piele știu bine despre ce vorbesc. Am prieteni care se află aproape de „manetele” unor multinaționale sau prin structurile de vârf ale unor colosuri financiare. Sunt unii care, după atingerea vârfului, au ales calea independenței și se pot lăuda cu averi impresionante. Toți fac parte din ceea ce numesc eu adevărata diasporă.

Cei care au mușcat din pâinea amară a pribegiei știu bine că în afară de această diasporă există și cealaltă, cea care-ți provoacă frică sau dezgust. Membrii săi sunt localizați pe la periferii, duc o existență semi-legală și au ocupații discutabile. Sunt cei care te fac să-ți înghiți cuvintele românești atunci când îi simți în apropiere deoarece îți dau un sentiment de insecuritate. Imaginea lor e pestriță. Îi vezi sub forma hoților de buzunare din Barcelona, a organizatorilor de alba-neagra din Londra, a țigăncii din Paris care te abordează cu „s’il vous plaît, maică” sau a puradelului din Roma care se ține scai după tine și repetă pe tonul milogesc „prego, signore, tu-ți gura mă-tii!”. E masa aceea formată din pești, cerșetori, curve, dealeri de droguri s.a.m.d. E limpede de ce în proximitatea lor ți-e rușine să spui că ești român.

Și, pe lângă aceștia, mai e marea masă a celor care fac joburile de jos. Muncitorii la negru din construcții, cei muncind în condiții de semi-sclavie(uneori, sclavie de-a binelea!) în agricultură sau îngrijitorii de bătrâni care, de multe ori, au cea mai amară pâine. Trăiesc la periferia societății, se înghesuie în imobile insalubre sau își fac tabere ilegale. N-au niciun statut și, de multe ori, te întrebi ce naiba caută acolo în condițiile în care în țară, cel puțin, ar avea condiții salubre de viață.

Acestea sunt cele două fețe ale diasporei. Pe de o parte cei realizați, extrem de bine conectați la societatea din care fac parte, și restul. Mai țineți minte momentul acela în care, din disperare, Franța a preferat să-i plătească pe cei care se întorceau în România. În mod evident fac parte din categoria a cărei „externalizare” în Europa reprezintă singurul beneficiu pe care-l avem din toată apartenența noastră la UE.

Românii care au un rost prin țările prin care s-au stabilit efectiv nu au timp să urmărească viața țării de baștină. De votat nici nu se pune problema. Cei mai mulți n-au habar când sunt alegerile, sau dacă știu o știu ca pe un fapt divers. Mă știu pe mine din perioada în care eram plecat: la câte aveam pe cap nici nu se punea problema să știu ce se întâmplă în țară. Luxul pe care mi-l permiteam era acela de a ține legătura cu familia întrucât programul de lucru pe care mi-l impusesem era infernal. Iar eu făceam parte dintre cei care-și lăsaseră căi de întoarcere în țară. E imposibil să vezi pe la secțiile de votare asemenea oameni. Mulți dintre ei nici nu știu că le-a expirat pașaportul sau actul de identitate.

Dacă vă întrebați de unde se fac celebrele cozi pe la secțiile de votare, trebuie să căutați personajele prin cealaltă categorie de emigranți, cei de la marginea societății. Ei sunt cei care au blocat secțiile pe vremea lui „Puie Monta” și tot ei sunt acum uniți sub stindardul „Muie PSD”. E greu de crezut că cineva din zona educată a diasporei ar putea rezona la grobianul „Muie PSD”. E clar pentru oricine cam cărei categorii i se adresează. Dacă te-apuci să mai dai și sfoară-n țară(prin intermediul „influencerilor” din lumea interlopă) că pui la dispoziție în mod gratuit un autobuz care să-i ducă pe amărâții de prin zona rurală într-un oraș mare cu condiția să voteze, ai pus-o. Și, dacă le mai și spui că întoarcerea le e asigurată doar dacă au ștampila votat pe actul de identitate, ai rezolvat și problema isteriei.

Cam asta e rețeta care se tot pune în aplicare. Scopul ei, dincolo de propulsarea candidatului Securității, e unul mult mai pervers, anume impunerea votului electronic și a celui prin corespondență. Motivul e la mintea cocoșului, anume falsificarea mai facilă a alegerilor. Dacă în prezent pentru falsificarea alegerilor e nevoie de o masă importantă de votanți de partea „care trebuie”, pe viitor se speră ca întreaga socoteală să se rezolve din click și plic.

Soluția pentru evitarea aglomerației la urne e cât se poate de simplă: interzicerea votului în afara țării. Votul e o chestiune de suveranitate națională și trebuie să se desfășoare în interiorul granițelor țării. Dacă te bate gândul să votezi, dacă ești atât de atașat de destinul țării, atunci fă un efort și vino în țară să votezi. E limpede pentru toată lumea că e aberant să cheltuiești aiurea niște bani pentru alegeri în străinătate.

Și, dacă tot o ținem langa cu votul în străinătate, hai s-o facem pe baza unui principiu simplu: de votat să voteze în afara țării doar cei care-au plătit impozit în țară în ultimii ani. Dacă ești cât de cât legat de țară, e imposibil să nu deții vreo proprietate căreia să-i plătești impozitul. Și, în acest caz, chiar ar merita efortul deoarece ar fi vorba de cetățenii care au o justificare pentru votul pe care și-l exercită. Dar nici așa nu le-ar conveni securiștilor și reprezentanților lor din politică. Motivul e unul cât se poate de simplu: în general, masa lor de manevră e compusă din pleavă, din cei despre care spuneam că e bine că am scăpat de ei. Aceștia, chiar dacă dețin vreo proprietate, e greu de crezut că-i plătesc impozitul. Dacă fac dovada acestei plăți, atunci dreptul lor de vot de-acolo e justificat, altfel, hai să fim serioși!

După cum limpede se observă, soluții de descongestionare există, dar Securitatea vrea cu totul altceva, anume o metodă facilă de falsificare a alegerilor. Dacă se va merge – așa cum deja s-a început – pe retorica votului electronic și a celui prin corespondență, soarta votului e pecetluită de-acum înainte. Sper totuși să nu se ajungă la asemenea aberații. Nu de alta, dar poate că mai e nevoie cel puțin să se știe care e opținunea reală a poporului. Autor: Dan DIACONU / Sursa: Trenduri economice

Loading...

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

x