“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.
NATIONAL

Centenarul Comandantului Legionar Gheorghe Grecu

Tatăl meu, firul de iarbă ca un stejar.

Tatei i-a plăcut anonimatul. Aşa l-am înțeles eu când am început să-l înțeleg: un fel de anonim mioritic.

Deşi a participat foarte creativ la manifestaţiile din Bucuresti din 6 septembrie 1940 el s-a văzut pe sine însuşi doar ca un martor în faţa Neamului.
Neamul, după obide de sute de ani cerea cu o voce de moment, dar venită din adâncuri, o ţară neatârnată, fără corupţie. Tata a fost convins că 6 Septembrie din Bucuresti nu a avut nimic din dezlănţuirea prin contaminare a mulţimilor de genul Revoluţiei franceze. Acolo în Bucuresti, Românul anonim a scris un document istoric. “Noi, FDC-iștii înaintam în primele rânduri, cu pas disciplinat, flancurile comunicau din priviri şi băieţii făceau să răsune cântece legionare.” îmi aduc aminte cum îmi povestea tata. “Ce zici sefule îi mai tragem un cântec? Şi începeau un alt cântec” îmi povestea tata. “Şi deodată, cam în dreptul Palatului Telefoanelor, venind dinspre Bdul Elisabeta, mi-a trecut prin minte “Stai măi, de ce suntem noi aici?” M-am uitat la băieţii din flancul opus şi am dat ritmul cuvintelor care se impuneau: SĂ AB-DI- CE TRĂ-DĂ-TO-RUL!”
Şi aşa au înaintat pe un covor sonor până în dreptul Bisericii Krețulescu, în timp ce la Palat se începeau “tratativele” de abdicare. Aici s-a simÅ£it tata martor în fața Neamului. Neamul i-a dictat această scandare. “Ce noroc pe el să fie acolo, martor,tocmai atunci”…

Aşa gândea tata. Când, pe înserate, a ajuns la apartamentul lui, gol-goluţ, fără pat, de pe lângă Piața Romană, se simțea ca un uriaş fir de nisip. Pe străzi, văzuse deja oameni citind manifeste, proaspăt tipărite în acea după-amiază: “Să abdice trădătorul!

După ce i-am ascultat relatarea – uitând de timp- în timp ce el țesea toate amănuntele acelei zile de 6 Septembrie, în sufletul meu s-a produs o schimbare chimică. M-am îndrăgostit de tata aşa cum el se îndrăgostise când avea 14 ani de Căpitanul Codreanu.
Era în Galați, unde se mutase de câțiva ani, din satul Cudalbi, județul Covurlui. Elev la liceul Vasile Alecsandri”, înclinat pe probleme de justiÅ£ie socială, fusese atras în nişte discuÅ£ii private de un muncitor comunist de la docuri, din portul Galați. Acest muncitor se numea Panciu şi era coleg cu tatăl tatei, bunicul meu, Enache Grecu. Panciu i-a vorbea tatei de universalitatea doctrinei comuniste, de Romain Rolland, de “ăştia au forÅ£a şi viitorul”…. Ce mai, îl pregătea pe tata spre şedinÅ£ele organizate comuniste. “Numai e timpul acÅ£iunilor izolate, aşa cum te bate capul… o altă lume vine dincolo de Å£ară şi biserica noastră lăsată în urmă de ştiinţă….Uite bunăoară umblă pe aici prin sate un hăndrălău cu crucea pe piept, cu câțiva după el, călare pe cai albi, trei lulele, trei mărgele…” îi spunea el tatei.

Dar mintea de copil a tatei începu atunci să lucreze :”un hăndrălău cu crucea pe piept, umblă pe un cal alb şi vorbeşte cu oamenii? Trebuie să-l văd şi eu, trebuie să-l cunosc!” şi-a zis el. S-a interesat prin colegi şi a aflat că un grup de tineri călare vor veni în Galati pentru o ceremonie de cinstire a steagului românesc pe data de….A mers atunci, în ziua aceea cu un grup de colegi până la marginea Galațiului şi au aşteptat acolo vreme de câteva ore. “Şi iată, îmi spunea tata – au apărut călare un grup de tineri, îmbrăcaÅ£i în costume naÅ£ionale, cu cruci pe piept, toÅ£i bine făcuÅ£i. Unul mai înalt, brunet, s-a dat jos de pe cal a venit la mine şi m-a întrebat cum mă cheamă, la ce şcoală sunt, dacă învăţ bine, dacă îmi ajut părinÅ£ii, dacă mă duc la biserică. Avea nişte ochi….se uita drept la mine, nu în zare ca Panciu. Era Căpitanul. “Mai băieÅ£i să veniÅ£i mâine în centru, la cinstirea steagului”. Şi m-am dus,şi mi s-a lipit de inimă acest om în care parcă trăiau strămoşi de-ai mei sau voievozi aşa cum ne povestea domnul învăţător Blănaru la şcoala primară din Cudalbi.”
Când a murit Căpitanul, în 38′ parcă îmi pierdusem orice reper, sufletul îmi era zdrobit, o durere nesfârșită îmi măcina energia. Mă uitam înainte şi nu mai vedeam Poarta Neamului. Pe unde merg?”

Da, cam aşa păţisem şi eu – pe alte coordonate – când a murit tata în ianuarie 2012. Căpitanul meu devenise tata. Am simţit, până la lacrimi – simţit, nu înţeles – ce este o dragoste creştină pentru un om care se uită pe sine şi … aşa cum spunea Petre Tutea “a fost mândru că a suferit pentru poporul român”.

Din momentul în care l-a întâlnit pe Căpitanul, în tata s-a instalat o statornicie de idei şi convingeri politice care au dăinuit de la vârsta de 14 ani până la 99 . Cam pe la 16 ani, deja membru al Frăţiilor de Cruce, avea nişte repere foarte clare şi simple despre sine: ăştia sunt părinÅ£ii şi familia mea, asta e şcoala mea, ăsta e Dumnezeu, asta e Å£ara mea, asta e cauza mea…..

E foarte delicat de introdus aici, în țesătura acestui text , nişte repere “dincolo de acest pământ” pe care le căpătase tata. Doi stâlpi de viaţă spirituală a avut tata care i-au ţinut viaţa ca doi stâlpi de cort în faţa intemperiilor. Un vis pe care l-a aviut la 16 ani cu un “consiliu” de sfinți şi apariţia Maicii Domnului, la închisoarea Ocnele Mari, în 1952. Ştiu că e greu să vorbesc de acest subiect dar o fac pentru că ştiu că nu mai este o impietate şi un mesaj ce trebuie transmis celor tineri.

Când tata avea 16 ani, în Galați, bunica mea Elisabeta, mama tatei, a căzut grav bolnavă. Bunicul Enache şi tata făceau de rând la patul bunicii – căci amândoi trebuiau să meargă o dată pe zi, unul la muncă şi altul la şcoală. Seara târziu bunicul Enache i-a spus tatei: “Hai Gheorghe du-te de te culcă … stau eu cu maică-ta”. Tata a adormit în rugăciune. A visat că a ajuns într-un loc, cum nu mai văzuse, un fel de catedrală imensă. O cântare divină învăluia totul, ceva dincolo de acest pământ, o adevărată premieră pentru auzul lui (mai târziu în viaÅ£a, lui, în Statele Unite, a identificat genul de muzică la aparate “high definition”). Copleşit de acel loc şi de acea muzică coplet divină, tata se Å£inea în spatele unei coloane uriaşe din centrul clădirii. Zăreşte un grup de bărbaÅ£i îmbrăcaÅ£i în alb, aşezaÅ£i în jurul unei mese – iar unul dintre ei îi face semn cu degetul arătător să se apropie. După aproape 80 de ani, visul îi era vivid tatei de parcă se trezise cu 5 minute înainte. “Dacă ai reuşit să ajungi până aici” – i-a spus bărbatul în alb, “spune-ne ce ai vrea să-Å£i dăruim şi îţi vom dărui”. Şi tata dintr-odată a spus fără ezitare”vreau ca mama mea să se facă bine!” “Nu se poate, i-a răspuns liniştit bărbatul în alb, mama ta a păcătuit. “Îmi aduc aminte că şi acum, îmi povestea tata, cu câtă îndărătnicie şi îndrăzneală mă tocmeam cu acel sfânt.” “Nu , eu nu vreau decit atât, să se facă bine mama mea!”. Bine, dar să-i spui mamei tale să meargă Duminica la biserică şi să facă milostenie”, continuă tata să-şi spună visul. “Nu-mi venea mie să cred, dar i-am răspuns bărbatului în alb cam aşa: “ Mama mea e aşa de ocupată cu grijile casei şi cu noi copiii, am să mă duc eu la biserică Duminica pentru ea!”. “Bine, aşa să fie” “Când m-am trezit – povestea tata – era înspre ziua şi tatăl meu, lângă patul mamei, plângea încet”. “Foarte, sigur pe mine, i-am spus tatei “ “tată du-te de te odihneşte puÅ£in că trebuie să pleci la slujba. Nu-Å£i face probleme, mama se va face bine!” Bunicul Enache s-a uitat la tata cu o uitătură “minte de copil!”…Peste două zile bunica era complet restabilită.

La Ocnele Mari, în 1952, tata tocmai fusese transferat de la Canal. El şi un alt camarad au fost puși într-o celulă cu oameni care nu vorbeau decit monosilabic, cu priviri de oÅ£el. Erau un grup de torționati/torționari de la Piteşti care fuseseră puși acolo ca să continue “experimentul” Piteşti la Ocnele Mari. În timpul zilei, tata lucra la un atelier de mobilă, respectiv scaune, la normă. Tata a avut câteva scaune la care făcuse mici imprefecțiuni şi le-a pus deoparte ca să revină mai târziu la ele şi să le corecteze. A venit la el torționarul Zoican care l-a întrebat “Ce sunt rebuturile astea?, aha vrei să subminezi fabrica… să spui imediat cu cine complotezi , etc”. L-au luat într-o cameră de “interogatoriu” şi Zoican şi încă un altul l-au bătut pe tata cu scaunele “rebut” încontinuu, timp de 4-5 ore sau mai mult (trebuie să mă uit în notele cu date precise pe care le am de la tata). Scaunele s-au rupt în bucăţi de trupul lui.”Curios lucru, îşi aducea aminte tata, la puÅ£ină vreme după ce au început bătaia, parcă treceam prin povestea unei alte persoane, am început să nu mai simt nicio durere. Doar că, la sfârșitul zilei, când au trebuit să înceteze bătaia pentru că trebuia să mă prezint la număr se făcea numărul (în fiecare zi, se făcea apelul nominal al deÅ£inuÅ£ilor) – corpul meu era inert şi nu mă puteam ține pe picioare absolut deloc. Cei doi m-au târât până afară şi m-au lăsat într-un fel de baracă, chiar unde se face numărul. Când s-a strigat numărul meu, din baracă am auzit un schimb de cuvinte între ofiÅ£erul care striga numărul şi Zoican. Nu mai conta, pentru că eu mă simÅ£eam pe dinăuntrul meu puternic ca şi soarele. În timp ce stăteam inert la pământ, în faÅ£a mea s-a pogorât de sus o femeie în alb într-un fel de mantie….Mi-a făcut un semn cu degetul arătător în semn de “ia aminte” şi mi-a spus: “Să n-ai frică, nimic nu Å£i se va întâmpla!” Şi apoi a dispărut. Am ştiut că a fost Maica Domnului. Imediat după strigarea numărului, Zoican a venit la mine în baracă, mi-a dat o bucată de hârtie şi un ciot de creion şi mi-a spus: “ banditule, ia hârtia asta şi până mâine să o umpli cu toate numele celor cu care sabotezi fabrica!” În celulă, le era frică la toÅ£i să vorbească cu mine…. eram proscris. Doar noaptea pe întuneric, am simțit cum cineva mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o cu lacrimi. Nu am aflat niciodată cine a fost acela. Nimeni nu m-a mai întrebat nimic niciodată de hârtie şi de lista de sabotori….

Dar Maica Domnului mi-a rămas ca stâlp susținător şi la ea m-am rugat toată viața.

Rugăciunile tatei erau zilnice, intense, ca o comuniune între două lumi. Îmi spunea: oamenii au o mare forţă în ei, pe care o pot scoate la lumină prin curățenie interioară şi prin parcurgerea a jumătate de drum înspre Dumnezeu. Tu om, de te sârguiești să faci jumătate de drum, atunci Dumnezeu îţi întinde mâna la jumătate de drum. El nu te lasă singur. Dar nici tu ca om nu poţi să stai într-o rugăciune pasivă.

Tata era desăvârșit convins de izbânda Mişcării Legionare – în sensul că ML este o sumă de nevoințe ale Neamului Românesc – şi în sensul că atâția martiri și martiraje au fost depuse în banca spirituală din ceruri, încât Neamul îşi va putea întregi părţile trunchiate. Şi că trebuie să credem asta.

de Doina Grecu

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

Mai multe DETALII găsiți aici: SUSȚINEȚI PROIECTUL "NATIONALISTI.RO".

DONEAZĂ MAI JOS:

Lasă un răspuns

Back to top button

Distribuie acest articol. Mulțumim!

Acestă informație pote fi utilă și altor persoane.