(EVREUL) Beno Goldstein, luptătorul din trupele speciale israeliene şi-a regăsit ţara natală în Buzău

Nota Nationalisti.ro: … si uite cum vin peste noi invadatorii

Articolul de mai jos a fost preluat dintr-un ziar local:

Fără doar şi poate, viaţa lui ar putea constitui oricând subiectul unui film. În spatele omului cu zâmbetul pe buze, pe care îl zăreşti pe străzile Buzăului, stă o poveste fascinantă, cu istorisiri despre marii industriaşi români, misiuni speciale în cea mai puternică armată a lumii, afaceri ratate sau altele înfloritoare.

Beno Goldstein este moştenitorul uneia dintre cele mai importante fabrici din România, „Partizanul” din Bacău, fabrică pe care tatăl său avea să o piardă odată cu Naţionalizarea comunistă. Plecat din ţară alături de familia sa, puştiul de 13 ani avea să devină unul dintre oamenii de bază în trupele speciale ale Israelului, participând la două dintre cele mai importante războaie din istoria contemporană a Ţării Sfinte. Peste ani, glasul sângelui avea să îl cheme în ţara natală, unde a devenit o victimă a birocraţiei şi a mafiei retrocedorilor. Chiar şi aşa, omul care şi-a riscat deseori viaţa pe frontul israelian, mărturiseşte că ţara sa rămâne România, şi este hotărât să deruleze în Buzău, oraşul care

l-a înfiat, una dintre cele mai importante afaceri din judeţ, mizând pe o investiţie de peste 60 de milioane de euro.

Reporter: Vorbiţi-mi despre familia dumneavoastră şi rădă­cinile din România.

Beno Goldstein:M-am născut la Bacău, într-o familie foarte înstărită, care deţinea din tată în fiu celebrele Fabrici de pielărie PARTIZANUL, deschise de străbunicul Filderman. Mama era româncă, trecută la iudaism, iar tata era evreu german. Îmi

amintesc că mă trimitea tata la şcoală cu caleaşca. Am fost „crescut cu linguriţa de aur”, cum se spune. Dar am fost educat să fac bine şi să respect oamenii din jur, indiferent cât de săraci sunt.

Rep.: Aţi copilărit în România?

B. G.:Da, până la 13 ani. Prin 1960 am plecat din România cu toată famila, în Israel. Îmi

amintesc că tata avea o ladă din lemn cu fundul dublu şi acolo ascunsese nişte cocoşei, dar la graniţă ne-au pus să ne mutăm lucrurile în lăzile pe care ni le dădeau ei şi să lăsăm lăzile noastre la vamă.

 

A dat cu mătura pentru a-şi plăti şcoala

 

Rep.: Aţi rămas deci fără nimic…

B. G.:Am ajuns în Israel fără bani şi am început o viaţă de la zero. Tata a devenit contabil, dar a fost greu, a trebuit să înveţe limba, pentru că nu ştia decât idiş (n.r.- un dialect sudic al limbii germane, vorbit de aproximativ 3.000.000 de evrei în toată lumea). Eu am învăţat repede, că trăiam între copii. Pentru că am intrat la o şcoală bună, cel mai mare Liceu de Artă din Israel, a trebuit însă să fac rost de bani pentru a putea plăti studiile. La şcoala asta intrau 160 de elevi şi absolveau doar 16 pe an. Aşa se face că am căutat de muncă. Am ajuns într-o fabrică de mobilă. Prima dată dădeam cu mătura, iar patronul a început să mă îndrăgească. Pentru că el nu avea copii, m-a făcut mâna lui dreaptă, iar când a murit, soţia lui mi-a spus că fabrica va fi a mea cu condiţia să am grijă de ea. Am adus fabrica asta de la 5 angajaţi la peste 20. Pe baza studiilor mele, am reuşit să sporesc clienţii, ajungând la contracte în baza cărora decoram casele integral, interior şi exterior şi le predam la cheie. Mi-am continuat studiile, am făcut Facultatea de Arhitectură cu specializarea de Amenajări Interioare şi Exterioare. M-am specializat în decoraţiuni, învăţând să fac în nisip adevărate grădini cu palmieri şi cascade din piatră masivă şi mobilă.

 

Rep.: Ce s-a întâmplat cu ­fa­brica de mobilă?

B. G.:O am şi acum. Am patru copii care sunt stabiliţi în Israel, iar unul dintre ei duce mai departe afacerea cu fabrica de mobilă.

Rep.: Aţi moştenit spiritul afacerilor de la tată.

B. G.:Am moştenit de la tatăl meu disciplina nemţească. Dacă nu ajungeam la masă la ora stabilită, tata mă trimitea să mănânc singur în bucătărie. Aşa am ajuns să fiu un tip strict când vine vorba de cuvântul dat şi de obligaţiile luate. Copiii mei primeau de la mine bani de buzunar. Le-am spus că, dacă vor să primească mai mult, să vină în fabrica de mobilă, să meargă la ceasul de pontaj şi pentru fiecare oră de muncă pontată, eu voi plăti dublu. Să vezi ce veneau cu bicicletele de la şcoală şi măturau, aranjau sculele…

 

Paraşutat cu tot cu jeep, a ocupat Golan-ul

 

Rep.: Cum a ajuns un arhitect, un artist, să aibă tangenţă cu armata?

B. G.:Conform legilor din Israel, trebuie să faci trei ani de armată, iar femeile doi ani. De asemenea, o dată pe an, indiferent de profesie, orice israelian este concentrat timp de o lună. Aşa că am plecat în armată. După cei trei ani de armată, am ajuns într-o grupă specială la paraşutişti. Aveam 27 de ani şi am devenit instructor, apoi căpitan, iar în ulti­mile săptămâni până la liberare, în 1967, m-a prins războiul (n.r.- Războiul de Şase Zile, conflict armat între Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria).

Citeste si:  Jurnalistul Cristian Botez, după cazul fetiței din Dâmbovița: Colcăie Bucureștiul de pedofili, de homosexuali în căutare de copii și adolescenți! Ne sunt violate și ucise copilele de gunoaiele degenerate ale Occidentului

Rep.: Puteţi să îmi povestiţi vreo misiune în care aţi fost implicat cu echipa pe care aţi ­condu­s-o?

B. G.:Da. Înainte de toate, trebuie însă să îţi spun că niciodată nu am atacat, ci am luat parte la acţiuni de apărare sau la acţiuni menite să prevină conflicte sau acte teroriste. Sunt un om care

şi-a făcut datoria faţă de Israel, fără a avea idei preconcepute despre lumea arabă. Am avut prieteni foarte buni arabi, musulmani.

 

Rep.: Povestiţi-mi despre activitatea de pe front.

B. G.:Am fost paraşutaţi în Siria, în spatele frontului, cu tot cu jeep-uri şi arme, având misiunea de a ocupa muntele Golan. Pe munte erau pichete cu soldaţi sirieni care trăgeau de sus, astfel încât nici măcar tancurile  nu puteau  ajunge. Locul acesta era numit „ochiul ţării”, iar sirienii profitau de el pentru a trage permanent inclusiv în agricultorii care treceau să îşi lucreze pământurile. Am acţionat alături de băieţii mei, la primele ore ale dimineţii, i-am luat prin surprindere, am aruncat o grenadă cu fum şi am reuşit să îi capturăm în viaţă. Am ocupat Golanul, un punct strategic, care şi până în ziua de astăzi este al Israelului. Au fost multe misiuni. Misiuni împotriva liderilor extremiştilor kamikaze… Astăzi, lucrurile s-au calmat, pentru că controalele armatei în locurile publice sunt foarte stricte.

 

La un pas să-şi piardă viaţa pe Frontul Canalului de Suez

 

Rep.: Războiul de Şase Zile nu a fost singurul în care aţi luptat…

B. G.:Aşa este. Am mai luptat în celebrul Război de Iom Kipur (n.r. –  1973, război declanşat de Egipt şi Siria în Ziua Ispăşirii, cea mai importantă zi de post evrei

 

ască). Am fost chemat de urgenţă şi am fost detaşat pe Canalul de Suez. Aveam funcţia de căpitan şi aveam grijă de toţi soldaţii din pichete. M-au prins bombardamentele chiar în pichet, vorbeam la telefon cu soţia. A urmat un şir de bombardamente, în timp ce toţi evreii erau la sinagogă pentru a se ruga de Iom Kipur – un fel se Sâmbăta-Morţilor la români. Egiptul, Iordania, Siria, Liban s-au înţeles să atace toţi în acelaşi timp, în această zi de sărbătoare. În două ore, evreii au fost concentraţi, dar până atunci echipa mea era carne de tun, pentru că trebuia să ţinem piept atacurilor. De partea cealaltă a frontului vedeam cum egiptenii se foloseau de bărci de gumă pentru a veni către noi. Au căzut mulţi de partea lor, dar au fost câţiva care au şi reuşit să vină prin spatele pichetelor noastre construite din saci de piatră. Aşa m-am trezit cu un luptător egiptean, care mi-a sărit în spate. Impactul a fost atât de puternic, încât kalashnikov-ul pe care îl avea prins pe piept m-a lovit la coloană de mi-au fugit trei vertebre. Din istinct, l-am aruncat din spate… Am scăpat, am ajuns la armă … dar simţeam dureri mari.

Rep.: V-aţi retras?

B. G.:În armata israeliană nu există retragere. Nu mergi decât înainte. Am primit însă ordin de a merge la baza noastră următoare prin mlaştină. Colegii mei mă legaseră cu feşe elastice între două lemne, dar durerile erau de nedescris când scoteam piciorul din mlaştină. Am avut ambiţia să merg aşa 12 km pentru a-mi impulsiona co

 

legii. Când am ajuns la baza noastră s-a întâmplat o poveste devenită celebră în Israel. Văzându-ne de la distanţă, au îndreptat ţeava tunului către noi, crezând că suntem egipteni şi atunci unul dintre noi care era mai habotnic purta un maiou tradiţional „şthrmeis”, cu franjuri. A scos un franjure şi l-a ridicat în aer să vadă tanchistul şi aşa am scăpat.

Rep.: Mai aveţi probleme cu coloana?

B. G.:Când m-au văzut doctorii nu au crezut că am putut merge 12 km. M-au operat, au făcut „ocolom”, adică operaţie fără cuţit, pentru a înlocui cartilagiul care se măcinase şi am stat patru luni în gips. Familiile credeau că noi murisem, pentru că prima linie cedase. Am pensie pentru handicap, dar banii îi donez invalizilor fără mâini şi picioare.

Rep.: V-aţi riscat viaţa deseori pentru Israel. Dacă vă întreabă cineva care este ţara dumnea­voastră ce răspundeţi?

B. G.:România. Aici m-am născut, aici mi-am petrecut minunat copilăria, în Şcoala nr.1 din Bacău… Îmi doresc enorm să pot să mă întâlnesc cu foştii mei colegi, dar nu dau de ei. De aceea simt că mi-am pierdut copilăria. Limba maternă nu se uită niciodată. Eu toată viaţa am făcut  socoteli şi am gândit în limba română.

Citeste si:  Putin a pus ținta NUCLEARĂ pe România. „E o amenințare pentru noi”

 

A pierdut fabrica moştenită pe mâna unui avocat

 

Rep.: Cum de v-aţi întors în România?

B. G.:După ce am divorţat în Israel, aveam 54 de ani, mama mea mi-a spus să mă întorc în ţară. „E bine acolo. Ai strâns destui bani, poţi să îţi faci un bussiness…”,

mi-a spus ea. Ar fi venit şi ea, dar din cauza problemelor mari la inimă nicio companie aeriană nu îşi asuma riscul să o ia.

Rep.: De ce aţi venit în Buzău dacă eraţi născut în Bacău?

B. G.:M-am dus la Bacău. Am încercat să recuperez fabricile de pielărie ale familiei. Fabricile Partizanul, care aveau 2.200 de angajaţi. Am angajat un avocat care era chiar avocatul celor care preluaseră acum fabricile. Ştiind din Israel ce seriozitate implică munca de avocat, am avut încredere în el şi i-am dat documentele de proprietate originale. El a vărsat cafea pe ele şi nu s-au mai văzut ştampilele. Având împuternicire de la mine, s-a dus şi a scos şi actele de la Arhive. Nu am mai reuşit să fac nimic.

Rep.: Totuşi, cum aţi ajuns la Buzău?

B. G.:Aici m-a chemat un văr. În două săptămâni am început să desfăşor contracte cu Israelul.

 

Deschide în Buzău o fabrică de peste 60 de milioane euro

 

Rep.: Despre ce afaceri este vorba?

B. G.:Am avut o afacere cu lemn importantă la Buzău şi am pierdut tot. Mi-am luat două gatere şi păduri la Bisoca şi m-am asociat cu un român. Aveam contracte cu Israelul, vânzând câte două containere pe lună. Cumpărasem maşină de uscat lemnul, pistoale de cuie… Făceam cei mai buni paleţi pentru Fabrica de Pulberi. Totul mergea perfect. Iar cu timpul, de fiecare dată când tăia câte un camion pentru mine, tăia unul şi pentru el. Apoi, camionul care ajungea la Buzău, îl mai împărţea odată. Când am văzut că nu mai vine lemnul, m-am dus acolo şi l-am prins cum vindea pentru foc lemn de cea mai bună calitate pe care eu îl foloseam în industria mobilei. M-am retras, pentru că eu nu pot lucra cu un hoţ.

Rep.: Să înţeleg că nu vă mai tentează alte afaceri aici?

B. G.:Ba da. Sunt pe cale să deschid o fabrică în Buzău. Va fi una dintre cele mai importante din judeţ care se ocupă cu reciclarea. Va fi o investiţie de 64 de milioane de euro şi se va ocupa cu reciclarea tuturor deşeurilor. În doi ani cred că îi dau drumul şi sunt mândru că voi face ceva pentru Buzău.

Rep.: Ştiu că sunteţi şi preşe­dintele din acest an al Clubului ROTARY Buzău…

B. G.:  Aşa este. Am intrat în ROTARY Club din dorinţa de a face ceva pentru oamenii din jur. Lumea trebuie să înţeleagă că acest club nu ascunde nimic şi nu urmăreşte scopuri ascunse. În ­ca­litate de preşedinte, chiar îi invit pe toţi cei care vor să ia parte la şedinţele noaste săptămânale, sau la acţiunile noastre. Aş vrea să ni se alăture cât mai mulţi oameni care au intenţia de a face ceva bun pentru orăşelul nostru. Nu contează naţionalitatea, statutul politic sau situaţia financiară. Totul e să ai o inimă deschisă pentru a ajuta comunitatea în care trăieşti.

A recuperat caleaşca cu care mergea în copilărie la şcoală

 

Rep.: Ce alte pasiuni aveţi?

B. G.:Sunt colecţionar de antichităţi. Hobbyul meu este de a construi machete de corăbii de dimensiuni impresionante. Lucrez la una câte trei-patru luni. Mă mândresc că am restaurat o maşină de epocă. Este cea mai veche maşină din Buzău: OPEL din 1939. L-am găsit cu găini în el, în curtea unui om de la ţară, deşi avea motor original. De asemenea, mă mândresc cu casa din bârne pe care mi-am făcut-o aici. Eu am făcut restaurantele PIK-NIK, Taverna Buzoiană, ceva pe la Terasa ATLANTIS din parcul Tineretului…

Rep.: Nu aveţi resentimente că nu aţi recuperat averea din ţară?

B. G.:Am reuşit totuşi să cumpăr caleaşca cu care mă ­tri­mitea tata la şcoală. Era la băiatul fostului nostru birjar. Am ştiut că este caleaşca mea, pentru că scrisesem cu cuiul pe ea: „Beno”. Am recondiţionat-o şi sunt mândru de ea. Toată pasiunea asta pentru  lucrurile vechi pleacă din dorinţa mea de a-mi căuta rădăcinile… de a mă întoarce în vremurile alea de care îmi este foarte dor.

Sursa: Opinia Buzau

Loading...

1 Comment

  1. Adi

    Am avut si eu un vecin evreu care se lauda ca a fost ofiter in armata israeliana si era ca turbat pentru problema arderii actelor despre holocaust. Adica, urla ca lupul.

    Reply

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.