Alt Român Scârbit de Lumea Decadentă

De-un timp încoace, nu mai particip la niciun fel de manifestări culturale, sportive, sociale. Aleg să stau în ungherul meu, contrariat de câtă ipocrizie, duplicitate și nimicnicie văd în jur. În urmă cu câteva luni, bunăoară, la o lansare de carte de poezie, un tip de la prezidiu s-a apucat, tam-nisam, să le spună celor prezenți cum se drogau Ion Barbu și Tudor Arghezi. Și o spunea cu atâta însuflețire, de parcă ar fi fost martor la drogarea celor doi poeți. Apoi, la puțină vreme, la o altă lansare de carte, într-un cadru declarat festiv, o tanti s-a apucat să fabuleze dramatic, tot așa, tam-nisam, pe tema ,,gazării românilor” din 10 august, chit că evenimentul era unul eminamente literar.

M-am săturat să văd, la fiecare pas, oameni veșnic nemulțumiți, veșnic surescitați, veșnic puși pe revolte. Parcă tot mai mulți cetățeni aleg să viermuiască într-o lume a egoismului extrem, care nu dă doi bani pe idealuri.

Recunosc că au fost și momente, în tinerețile mele, în care, necopt la minte, m-am bătut și eu cu morile de vânt, dar postura de Don Quijotte mi-a secătuit resursele interioare şi mi-a anihilat bunele intenţii.

Acum, rezist cu greu sistemului avangardist, care îmi impune – pur şi simplu – să mă rup de trecut şi de tradiţii. Jungla în care trăiesc, străină de orice definiţie a solidarităţii, mă obligă şi pe mine, ca pe atâţia alţii, să iau, zi de zi, viaţa pe cont propriu. Voi scăpa, dacă voi putea, conform legilor junglei. Societatea de azi n-are timp de văicăreli, e preocupată de fuga după înavuţire.

Milostenia, îngăduinţa, compasiunea, gratitudinea, recunoştinţa, bunătatea, au devenit cuvinte pe care nu le mai pronunţă nimeni. Ar fi o pierdere de vreme, pentru că, rostindu-le, oamenilor le e teamă că n-ar mai avea timp să câştige. Să dea din coate. Să parvină.

Acum vrajba şi dezbinarea sunt caracteristicile de bază.

Acum discordia şi invidia fac legea.

Să calci pe cadavre e, astăzi, trendul, nu să întinzi mâna celui aflat în impas.

În faţa acestor tendinţe oripilante, am ales să mă repliez. Nu mă pretind cine ştie ce înţelept, dar vreau să vă spun ce cred eu despre toată această tendinţă expansivă: cred că, în goana nebună pentru tot mai mult, oamenii uită că, la finalul goanei, pe fiecare individ îl aşteaptă o stâncă tarpeiană. Nu atât impunătoare, cât mută şi rece.

Nu mai am chef de controverse și, de aceea, dacă mai beau din când în când câte o cafea la vreo terasă, o fac doar în compania celor cu care mă asemăn și cu care împărtășesc aceleași idei. Formele de asociere rămân, de când e lumea, axate pe simpatii reciproce şi pe obiective comune. Or, ce am eu în comun cu cei care vor să înlocuiască puterea statului (așa costeliv cum este statul) cu puterea corporatismului, și care acceptă senini să li se substituie libertatea (atâta câtă e) cu iluzia de libertate? Ce am eu în comun cu cei care susțin și cultivă conceptul de poliție politică și care se proclamă adepți ai regimurilor autoritariste? Nu am nimic în comun. Nici o tangență. Nici cea mai mică afinitate. Nici o asemănare. Nici o legătură. Autor: Florin MATEI / Incorect Politic

Loading...

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

x