A FOST DECONSPIRAT! Mihai Șora – stalinist si turnător

Eugen Ionesco afirmă că filosoful român a fost „turnător” al ambasadei comuniste la Paris, iar Paul Goma că a fost expulzat din Franța dimpreună cu alți agenți sovietici

Minciunile lui Mihai Șora

Anul trecut, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare al Capitalei, la propunerea USR, în baza unei minciuni. În proiectul de hotărâre înaintat de USR se amintea că Mihai Șora a fost primul ministru al Învățământului după căderea comunismului, în Guvernul condus de Petre Roman, din care Șora și-ar fi dat demisia „în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din Guvern care a făcut acest gest”.

Afirmația se constituie și drept un afront indirect la adresa lui Andrei Pleșu, colegul lui Mihai Șora din GDS, care a continuat să fie ministru al Culturii în Guvernul FSN, în ciuda crimelor și violurilor care au răvășit Capitala cât și a violențelor asupra studenților și instituțiilor de cultură și învățământ din București. În realitate însă, nici unul nu și-a dat demisia.

Ca unul dintre primii bucureșteni arestați de mineri în 14 iunie, chiar din Institutul de Arhitectură, implicat apoi în eliberarea colegilor închiși ilegal la fostele Unități ale Securității de la Băneasa și Măgurele, depun mărturie că Șora, deși a trecut pe la Arhitectură, nu și-a dat nici o demisie. Guvernul Petre Roman cu Pleșu și Șora a continuat să ființeze până pe 28 iunie când a avut loc schimbul cu Guvernul rezultat ca urmare a primelor alegeri post-decembriste, din 20 mai 1990.

Dar neadevărul cu demisia este vehiculat cu lejeritate de însuși Mihai Șora, pe contul său personal de pe Facebook, perpetuat de Tismăneanu, pe unde apucă, și consolidat de Wikipedia. În zadar a demontat jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob minciuna, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare cu 40 de voturi pentru și o singură abținere.

Votul în sine reflectă, am putea spune, puterea manipulării prin minciună în societatea românească de azi, când bătrânelul Șora, fost membru al PCF (Partidului Comunist Francez) și PCR și apoi membru fondator al GDS și al Fundației Soros – România, ne vorbește de pe zidurile blocurilor despre libertatea pentru care a luptat în timpul regimului comunist. Dezinformare neagră, adică minciună totală.

Mai potrivit era să fie inclus sub figura bonomă a lui Mihai Șora și propriul lui citat dintr-o scrisoare către conducerea Partidului : „Am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat”…

Paul Goma, Tismăneanu și spionii sovietici din Franța

O altă minciună, o minciună fondatoare a biografiei sale falsificate, este legată de perioada petrecută în Franța. Șora susține că a revenit în România după 10 ani pentru a-și vedea părinții, în 1948, și a fost „reținut de autoritățile comuniste”. Așa să fie?

Paul Goma are altă părere. Cităm: „Vorbind despre campania de exmatriculări consecutivă Revoluției Maghiare (…) îl arată cu degetul pe «profesorul denunțător Ion Coteanu», dar nu spune că acela (basarabean deal meu, din Orhei, ticălosul!) după război fusese expulzat din Franța, ca spion sovietic, dimpreună cu Mariana și Mihai Șora, cu doctorul Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit; nu amintește nici de principalii «profesori denunțători» (ba chiar acuzatori în « procesul» meu din iunie 1956, Iorgu Iordan, Al. Graur, L. Tismăneanu, Radu Florian – ei îmi cereau capul – noroc că mi-l apăra… Mișa Novicov!).” – Paul Goma, Post Scriptum la textul „A fi basarabean”, 29 octombrie 2005.

Expulzatul Endre Herskowitz, originar din Braşov, cu studii de medicină în Franța, era, la fel ca Mihai Șora, membru al Partidul Comunist Francez, de esență stalinist, subordat direct Moscovei. Pe fiul său, Alain Paruit, îl regăsim peste ani pe lista semnatarilor Declarației de la Budapesta, din iunie 1989, în care se invoca necesitatea autonomiei maghiarilor din România.

Afirmația lui Goma este întărită chiar de Tismăneanu dar cu mult înainte de a izbucni scandalul. Într-un interviu acordat postului Radio România Internațional în 2014, acesta spune că Mihai Șora NU a plecat de bunăvoie din Franța în 1948, ci că a fost expulzat împreună cu alți comuniști de regimul lui De Gaulle: „În 1948-49 un mare număr de comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora.”

Acum Tismăneanu o dă la întors. Un alt expulzat din cercul lui Mihai Șora avea să fie Aurel Pampu, declarat indezirabil de Franța pentru „activitate contra statului francez”, conform memoriilor fostului deținut politic Cicerone Ionițoiu.

Pampu era prezentat de Securitate în revista „Glasul Patriei” drept „repatriat”, fiind însărcinat în 1955, împreună cu alții, cu constituirea unui așa-zis „Comitet român pentru repatriere”. În 1945, Pampu, prieten cu Șora, ambii membri ai Frontului Național Român din Franța, s-a ocupat cu „înlăturarea personalului fascist al Legației Române din Paris până la sosirea trimișilor guvernului”, conform unei informări făcute de Mihai Șora unui căpitan al Departamentului Securității Statului, cuprinsă într-un Raport al Securității din 23.II.1962 publicat de Evenimentul Istoric. Adică a ocupat Ambasada ca un veritabil agent bolșevic.

Șora era responsabil de pagina de externe a publicației Frontului și în scurt timp era văzut deja ca un oficial al ambasadei predate de Pampu agenților veniți de la București, după cum afirmă și Eugen Ionesco într-o filă de memorii.

KGB-ul în Franța și oamenii Anei Pauker

Ce era cu expluzările acestea? După cum arată istoricul francez Thierry Wolton în lucrarea sa, „KGB-ul în Franța”, publicată chiar la Humanitas, Partidul Comunist Francez era considerat de serviciile speciale franceze drept o filială a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) iar membrii săi, mai ales cei proveniți din țările răsăritene, începuseră să fie treierați ca agenți ai NKVD / KGB. Anul dekaghebizării Franței: 1948, anul revenirii lui Șora în țară, „la părinți”. Când activa drept comunist în Franța, Șora avea deja 30 de ani. Nu putem spune că era un naiv.

Deoarece factorii de decizie francezi începuseră să conştientizeze din ce în ce mai mult pericolul pe care îl reprezenta ameninţarea sovietică şi comunistă, au fost luate măsuri de verificare suplimentară a celor care intrau din ţările din Est pe teritoriul Franţei. Inevitabil aceste măsuri s-au aplicat şi celorlalte ţări de democraţie populară, printre care şi RPR. În cazul României comuniste, Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), serviciul de contrainformaţii francez, a beneficiat de ajutorul comandorului Mihai Opran care, după ce a fugit în Franţa în 1947, şi-a creat o organizaţie care avea misiunea să-i depisteze în rândurile emigraţiei române postbelice pe agenţii infiltraţi de serviciile secrete răsăritene.

Urmare a aplicării acestor măsuri, în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948, Ana Pauker arăta că «oamenii noştri din Franţa sunt permanent percheziţionaţi, că oricine intră în ambasada noastră este legitimat». (…) Aceste măsuri au fost însoţite, în multe cazuri, de expulzări larg mediatizate în presa pariziană a unor români veniţi pe malurile Senei.

O asemenea expulzare s-a petrecut la sfârşitul lunii septembrie 1949, când trei cetăţeni români, «Sever Trestianu, Aurel Pampu şi Scarlat» au fost convocaţi „la Prefectura de Poliţie, Serviciul expulzări, unde li s-a comunicat un ordin de expulzare în termen de 15 zile.”, se arată în lucrarea cercetătorilor Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru „Aventurile unui ataşat militar francez în România populară”.

La București, Ana Pauker dispune ca măsură de retorsiune închiderea Institutului Francez, deoarece acesta era „o oficină de spionaj”. După care îl „sechestrează” pe Mihai Șora, membru al grupului expulzat din Franța, în biroul ei.

„A fost turnător”

Lui Paul Goma i se alătură Eugen Ionescu. Marele dramaturg îl cataloga dur și direct pe Șora: „Un turnător!”. Afirmația apare într-o filă din Jurnalul lui Barbu Brezianu, publicată olograf, fără putința de a fi contestată, încă din 2009, la un an de la moartea scriitorului și istoricului de artă ajuns la 99 de ani, om de cultură din generația lui Eliade, Cioran, Vulcănescu și Noica.

Informația, dată publicității de scriitorul Fabian Anton, care susține că deține Jurnalul lui Brezianu, nu a fost niciodată comentată de Șora în cei 10 ani scurși de la apariția ei. E drept, a circulat doar în mediul online.

Sentință-bombă a lui Eugen Ionescu nu și-a făcut loc, până acum, și în presa centrală. Fragmentul discuției lui Eugen Ionescu și Barbu Brezianu cu privire la Șora, avută la Paris în primăvara lui 1991, este acesta: „Mă întreabă ce cred despre Șora. – Nimic bine! – În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că a refuzat. Este un suspect. Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Când a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător.”, a transcris Barbu Brezianu spusele lui Eugen Ionesco despre Mihai Șora.

Cuvinte tari pentru cineva care a fost chiar nașul de botez al Sandei, fiica lui Mihai Șora și a Mariannei Klein, născută la Budapesta, cu care se căsătorise în 1939, fiica directorului de bancă Rudolf Klein și a Elisabetei Fischer. Trebuie să amintim că în acea perioadă Ministerele de Externe și Interne ale României erau controlate total de serviciile de securitate sovietice (NKVD/ KGB, GRU).

„Lector la școala sindicală a MAE”, pensionat din Ministerul Învățământului RSR

Tot prin minciună, minciună prin omisiune, Mihai Șora a evitat ani de zile să recunoască că, după venirea din Franța, a lucrat la cabinetul tovarășei Anei Pauker pe când agenta bolșevică era ministru de Externe al României ocupate. Într-un târziu, când informația a început să devină publică, a declarat, că… „a fost arestat de Ana Pauker în biroul ei” unde, de fapt, doar traducea niște articole din presă. „În semn de protest” mergea îmbrăcat în șort, pentru a fi dat afară, susține Șora. „Recluziunea chinuitoare” din biroul-celulă al Anei Pauker ar fi durat doi ani – în realitate trei, din 1948 până în 1951. Iar 1951 coincide cu anul în care Gheorghiu Dej a obținut acordul lui Stalin pentru a o înlătura pe Pauker.

Jurnalistul Dan Andronic, care i-a consultat dosarul de cadre al lui Șora din Arhiva CC al PCR cât și, mai interesant, cel de la CNSAS, consemnează că în aceeași perioadă Șora apare ca „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Ceva mai mult decât „simplu traducător”, după cum clamează azi. Din 1954 și până în 1957, Șora urmează cursurile Universității de Partid.

Detalii omise pe pagina sa biografică de pe Wikipedia, care prezintă în continuare minciuna cu demisia din Guvernul Roman, dar păstrează totuși că a fost și Șef de Secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și Redactor-Șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969) faimoasa ESPLA, creată după model sovietic, apoi doar EPL, cea mai mare editură de literatură din țară.

Încercând o prezentare de semi-disident a lui Șora toate biografiile sale oficiale (Wikipedia, Humanitas etc) se opresc aici, când, se spune, ar fi fost dat afară din sistem pentru că a girat apariția volumului lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei interbelice” în care apăreau și poeți ca Radu Gyr și Nichifor Crainic, drept pentru care „a fost trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”.

Dar Manolescu, autorul Antologiei, nu a pățit nimic. El și-a păstrat și postul universitar și poziția sa la „Contemporanul”, unde era proptit de George Ivașcu, iar peste ani, în libertate, i-a ignorat complet pe cei doi mari poeți din Istoria literaturii lui. Singurul perdant a fost directorul EPL, Ion Bănuță, care a fost dat jos din funcție. Șora a mers mai departe.

„Avea un spate tare”

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, fostă redactor șef al revistei „22” a GDS și „sursă a DIE”, potrivit CNSAS, mărturisește în memoriile ei („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) că în acea perioadă a existat o reorganizare a editurilor și Mihai Șora a aterizat la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, dar nu ca „simplu redactor” ci ca Șef al Secției de Literatură.

Parcă sună altfel. Tot acolo avea să fie debarcat, după fuga lui Pacepa, și Sergiu Celac, fostul traducător de rusă și engleză al lui Ceaușescu, suspectat de kaghebită. Amândoi aveau să ajungă miniștri în primul Guvern de după uciderea lui Ceaușescu. Adameșteanu mai afirmă că Șora a fost un longeviv la Editura pentru Literatură, rezistând mai mult decât cei trei directori ai ei – Al. I. Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, Petru Dumitriu și Ion Bănuță. Ceea ce înseamnă că „avea un spate tare”, concluzionează autoarea, altfel fostă colegă cu Șora și la GDS. De aici până în 1989, iarăși, biografiile oficiale citate nu mai amintesc nimic.

Necunoscuta antrenează presupusa marginalizare și nebuloasa disidență. Realitatea? Din 1970 până la pensionare, în 1977, Mihai Șora lucrează în Ministerul Educației și Învățământului Republicii Socialiste România, inițial în calitate de consilier personal al ministrului Mircea Malița, apoi ca funcționar guvernamental. Este dat afară din PCR în 1981, împreună cu Andrei Pleșu, dar nu în urma vreunui act de disidență ci din motive de „mantră”, luată la pachet la ședințele de grup ale Meditației Transcedentale.

 KGB-ul în România și politica lui Dej și Ceaușescu

Dosarele lui Șora întocmite de Securitate „sunt multe, copleșitoare”, potrivit exprimării filosofului. Dar deși acesta afirmă că le-a consultat la CNSAS uită să ne spună, în toate biografiile și istoriile sale romanțate de până acum, dacă între aceste file nu a găsit și vreun Raport privind o întâlnire pe care a avut-o cu organele de Securitate, prin anul 1962, care a durat vreo oră și jumătate și în urma căreia a promis că va scrie, liber, o notă detaliată despre Aurel Pampu?

Motivele cercetării lui Pampu de către Securitate coincid cu etapa începutului dekagebizării structurilor de securitate românești, după retragerea oficială a consilierilor sovietici din 1958. Potrivit fostului șef al Consiliului Securității Statului, generalul Ion Stănescu, și altor mărturii adunate personal, embrionul Unității speciale „Anti-KGB”, viitoarea UM 0110 s-a constituit în 1962, sub titulatura de „Grupa XX”, care reproduce numele de cod al serviciului special britanic militar MI5 însărcinat cu depistarea agenților dubli (XX = double cross). În 1963, afirmă Stănescu, Gheorghiu Dej a dispus oficial avertizarea agenților sovietici cunoscuți, în baza documentării „Grupei XX”, în care activau o mână de oameni.

Ion Stănescu, intervievat în 2008: „Asta este o poveste cu totul specială și are și ea un istoric: în noiembrie 1963, răposatul Gheorghiu Dej m-a chemat pe mine și pe șeful secției militare, Vasile Patilineț. Mai erau de față Draghici și Ceaușescu. Și ne-au aratat o listă cu vreo 160 de agenți cunoscuți și ni s-a spus așa: uite, trebuie stat de vorbă cu fiecare. Să le puneți în vedere să respecte statul și partidul și să înceteze colaborarea cu NKVD/KGB și GRU. Și am făcut două echipe. Eu una, Patilineț alta. Și i-am chemat în sediul Comitetului Central și am stat de vorbă cu toți. Eu am luat 90 și Patilinet 70. Din cei 160 s-au făcut vreo 200, pentru că primii i-au mai deconspirat și pe alții. Îi știu și acum pe toți, pe dinafară. Printre ei se afla și Leon Tismenitki, tatăl lui Tismăneanu Vladimir, pe care l-am avut eu, iar tatăl lui Petre Roman, Walter Ernest Neulander, a fost audiat de Patilineț.

Tactica lui Dej, continuată de Ceaușescu, a fost doar să îi țină sub un relativ control, fără a-i expulza în URSS sau a-i elimina din viața publică. O decizie care avea să-l coste capul, peste ani.

„Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”

Raportul cu propunerea de recrutare a lui Mihai Șora, „candidat la recurtare în Acț(iunea) Inf(ormativă) Traducătorul”, descoperit de Dan Andronic în arhivele CNSAS și publicat în Evenimentul Istoric, numărul 10 (disponibil prin comandă online), datează din 22 februarie 1962. Unul din cei doi ofițeri prezenți la întâlnirea semi-conspirativă consemnează ca „edificator” pentru „sinceritatea și atașamentul” celui „dispus de a ajuta organele noastre” chiar „voluntariatul” oferit de Mihai Șora. După ce le-a descris în amănunt tot ceea ce cunoștea despre publicistul comunist Aurel Pampu, filosoful a venit cu soluții personale pentru a afla cât mai mult din cele solicitate de Securitate cu privire la fostul lui tovarăș de Front expulzat de Franța.

Asupra variantelor expuse de către el s-au purtat discuții suficiente din care nu s-au desprins nici un fel de ezitări din partea sa de a da înapoi.”, notează căpitanul de Securitate responsabil cu recrutarea. Astfel, conducerea Departamentului Securității Statului este informată că „Șora Mihai dispune de calități personale pentru munca informativă și este capabil să îndeplinească sarcinile ce-i vor fi trasate de organele noastre. Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta.”. De asemenea, candidatul „este pregătit temeinic și din punct de vedere ideologic.”, mai concluzionează ofițerul.

Într-adevăr, potrivit unei Note informative a unui apropiat, informatorul „Zola” afirmă că „în Franța, el a ales liber să fie comunist” și că adeseori l-a auzit pe Șora spunând că „viitorul omenirii este comunismul și că revoluția epocii noastre este trecerea de la statele naționale la statul internațional visat de utopiștii Renașterii”. Astăzi denumiți globaliști. Ce s-a întâmplat după această întâlnire plină de substanță, la următoare dată fixată cu profesionalism și abnegație de toate cadrele prezente, nu mai știm. Nu știm nici dacă investigatorii CNSAS au avut timp să se aplece asupra dosarului lui Aurel Pampu.

Știm doar că după constituirea CNSAS, trei colegi de GDS ai lui Mihai Șora, Dinescu, Pleșu și Patapievici, și-au sacrificat timpul lor prețios dedicat poeziei, filosofiei și eseisticii despre Eminescu și România „ca o fecală” pentru a-și amărî zilele și a-și murdări mâinile cu Dosarele Securității. Mai știm că academicianul Nicolae Breban, pentru niște conversații telefonice banale cu șeful DIE, a primit imediat și fără echivoc verdictul CNSAS: colaborator al Securității. Contestat ulterior în instanță. Dar poate ne spune Mihai Șora, măcar acum, când apără lupta pentru libertate cu fularul roșu la gât, la 30 de ani de la căderea comunismului, cum a fost primul lui contact cu Securitatea.

Victor RONCEA

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *