UNDE SUNT MORȚII TIMIȘOAREI? ȘI UNDE SUNTEM NOI? 17-18 Decembrie 1989…

17-18 DECEMBRIE 1989. În urmă cu 29 de ani, la Timișoara, se murea…

Cei mai buni copii ai neamului acestuia cădeau sub gloanțele represiunii comuniste, luptând pentru Libertate, Demnitate și Credință. Au îndrăznit, precum Hristos îi îndemna să îndrăznească. Și nu s-au mărginit să fie căldicei, precum apostolul ne mustră în Apocalipsă…
Într-o țară în care lașitatea făcea carieră, iar duplicitarismul se instituționalizase, ei au ars asemenea unor flăcări mistuitoare, lăsând în urma lor cenușa ca mărturie și legământ.

Trupurile lor incinerate la crematoriul din București, după ordinul sceleratei vrăjitoare de la dreapta lui Ceaușescu, s-au risipit în firea acestui pământ binecuvântat dar și greu încercat de Dumnezeu. Sângele lor spălat de tulumbele municipalității s-a impregnat în țărână și învie an de an în firul de iarbă. Mormintele lor sunt doar simbolice, cripte goale, căci rămășițele lor se găsesc, acum, pretutindeni: în aerul ce-l respirăm, în frunza ce însuflețește copacii, în apa ce o bem…

Nu există dramă mai mare decât aceea a părinților, tot mai bătrâni și mai puțini, ce vin, de 29 de ani, să-și caute copiii la cimitirele eroilor din Timișoara sau București. Cine nu le-a auzit jalea răsfrântă în bocetele cu care îi cheamă, cine nu le-a văzut chipurile surpate de durere, atunci când le împodobesc brazi, la morminte, în fiecare decembrie, nu poate înțelege deplin tragedia adâncă ce a răstignit pe acești oameni pe o cruce fără de sfârșit…

Crucea lor e crucea neamului românesc. Și doar nesimțiții pot trece indiferenți pe celălalt trotuar, fără să ia seamă la această mărturie de jertfă.

Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”, spune Mântuitorul. Iar sacrificiul lor nu a fost pentru ei înșiși. A fost pentru noi, toți. Ei au spălat, în pragul solstițiului, obrazul țării acesteia, întinat de lașitatea și duplicitatea noastră, a tuturor. Ei ne-au învățat că se poate. Că trebuie. Cuvântul lor nu a fost meșteșugit. Oratoria lor a fost simplă. Pentru că nimic nu e mai simplu, mai natural și mai omenesc decât moartea. Hristos Însuși ne-a arătat-o. Iar ei L-au mărturisit suprem.
De aceea sunt astăzi mai vii decât mulți dintre noi, cei care nu am fost vrednici de o moarte ca a lor. Îmbătrânim în păcatele noastre, ne urâțim – pe dinafară și pe dinăuntru – , dându-ne stricăciunii, zi de zi, ceas de ceas, într-o moarte lentă și urâtă. „Cel ce moare tânăr li-i drag zeilor”, credeau anticii. Privilegiul martirilor este că mor în slavă. Ei nu mai îmbătrânesc. Ei nu cunosc urâțirea, degradarea inerentă, stricăciunea. Ei au rămas tineri, precum erau în fotografiile din care ne privesc, cu ochi mari și umezi, de căprioare speriate. Firea lor este aidoma firii arhanghelilor.

CITESTE SI:  Incident extrem de grav: Un țigan a strigat: „Moarte românilor”, „românii sunt fraieri și săraci" într-un club. Țiganul și prietenii lui, aproape să omoare în bătaie pe românii care i-au spus să înceteze

Mi-i amintesc, în acele zile sumbre de decembrie, cum erau aduși în cortegii de jale, la Cimitirul Eroilor, îmbrăcați în miri și mirese. Ei, feciorii și fecioarele pământului românesc. Sunt imagini ce nu mai pot fi uitate, oricât aș vrea… Cununia cu moartea, nunta cosmică prezentă și în Miorița, nu a fost niciodată mai bine înțeleasă decât în astfel de momente zguduitoare.
Dar de acolo, din veșnicia lor fără prihană, din fotografiile din care ne privesc ușor nedumeriți, ei întreabă mereu. Ne întreabă: „Voi ce ați făcut? Unde ați fost? Unde sunteți și ce faceți astăzi? Noi am știut muri. Voi?”

Căci nu pentru România de astăzi au murit ei. Nu pentru o țară rămasă fără nici o fabrică, nu pentru o țară rămasă fără păduri, în care nimic nu mai e al nostru, nici mpcar pământul pe care călcăm. Nu pentru o țară în care se moare de foame, literalmente, nu pentru o țară în care, pe mormintelelor, o castă de privilegiați pălmuiește zilnic, cu luxul și îmbuibarea, mizeria și umilința a tot mai mulți.
Să nu ne amăgim. Vreme este să dărâmi și vreme este să zidești. Este vreme de tihnă și este vreme de luptă. Dar cât de bicisnic trebuie să fii să stai cu mîinile în sân, când până și sufletul copiilor tăi a ajuns să fie furat?!

Ei au ieșit în fața armelor și tancurilor. Nouă nu ni se cere chiar atât. Și totuși am uitat să ne împotrivim. Și totuși, ne temem. Să nu ne amăgim: pentru toate vom da socoteală. Uitându-ne în sufletul nostru, așadar, să spunem fiecare din noi: eu unde sunt? Și să ne adunăm din nou, în comuniune cu ei.
Căci lupta continuă! – Articol de Florin Dobrescu / Buciumul.ro

Loading...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.