Ca o tigroaică, de ani de zile, Magda Ursache la datorie!

Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.

Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă, dar fără dragoste se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci societatea românească nu a cristalizat nicicând şi nu a degajat o ideologie cu adevărat naţională, o cultură ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar covârşitorul Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”. „Carurile” (pluralul aparţine filozofului) cu boi pictate de Nicolae Grigorescu i se par temă „răsuflată”, cum ţine să aprecieze pe un canal televizual.

Idealul lui Mircea Eliade? După terminarea Războiului Mondial prim, când se împlinise Unirea Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de tranşee, pentru ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru Ursache, din Prefaţa la antologia Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de mitologie şi etnologie, ed. a II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei lui Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine decât ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei, ca europenii; următoarea îşi propunea competiţia.” Numai că de Eliade se lipesc etichete ca fascist, şovin, rasist. Spus net: rasiştii nu agreează alte rase. Nu şi Eliade!

În fapt, nazismul a compromis urât ideea de conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii II (mulţumesc, Paul Goma!), elita de dumping (mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la tanc la think tank, de la megafoane sovietice la „megafoane euro-atlantice”, pledând pentru un transnaţional provenit din vechiul internaţional, atunci proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni, cărora le displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului, statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită ideea lui Eminescu gazetarul: „elementul românesc să rămână cel determinant”, să fie „norma de dezvoltare a ţării”, când elementul autohton se subţiază continuu? Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe prim plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii, personale, iar noii propagitatori ne mint cu o idilică imagine a UE ( ca altădată „bunăstarea generală” a Ceauşescului), sub direcţia noii ordini: regionalism, multiculturalism, paternalism germanic, cum pune degetul pe multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed. Contemporanul, 2017, 418 pag.

Se vede limpede că reperele absolute (Maiorescu, Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei intense de-canonizări, iar „publiintelectualii autoelitei”, cum le spune Camelian Propinaţiu, se străduiesc să se promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura românească nu putea să-i mai încapă se întrec să constate cât de fragilă, de minoră e cultura noastră, de ţară mică. Numai că nu suntem ţară mică, suntem ţară mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică, pe care o vrem şi mai mică, risipind-o.

Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni, între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi Moldova săracă (deşi ei, moldovenii au suportat greul plăţilor la ruşi, ”înnăduşirea slavă”). Centenarul ne găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în existenţa noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai agresiv decât naţionalismul progresist. Loaialitatea faţă de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă, mainstream-ul cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi popor , ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai degrabă de la Satana, zic eu, Magda U.) în care să nu aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula «aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi», «murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu adoră serialul Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod. Poate pentru că acolo ţăranii toţi nu-s buni de nimic. Nimic. Nimic. Nimic.

Cum să susţii că românii sunt oameni cordiali (asta dacă nu-ţi place cuvântul ospitalier), inteligenţi, (prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii fonduri de la magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. Prima pe listă, Firea românilor, coordonată de Daniel Barbu, Ed. Nemira, 2004.

Mircea Platon caută şi găseşte exemple de intelectuali cu acea „iubire de neam, ideală şi darnică”, pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a spus – copil – că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila Ungurilor”. Liceanul a fost ofensat de maghiari ca „puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a dumirit: „când apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul orizonturile.” Aflase şi-i scria fratelui său, în 23 iulie, 1906, că „avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”.Martiriul său pentru neam? Arestat în ’47, după înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50, ca „vaidist”şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a murit repede, după chinurile puşcăriei.Comandantul Vasile Ciolpan îi găsise la percheziţie crucea făcută din două lemne.L-a bătut în cap cu ea, i-a rupt-o, i-a aruncat-o. Iară noi, noi epigonii, cât de uşor ne debarasăm de marile repere morale!

Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu Gafencu e „erou contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti ne persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”. Sacrificiul suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea vitează”), e ridiculizat, ca şi rezistenţa anticomunistă. Poporul român să fie „nedemn şi fără caracter”, de vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de vreme ce, cu agresivitate bolşevicioasă, foloseşte argumentele fostului Tribunal al poporului, condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu, pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe Gyr, pe Crainic… Pentru domnul Florian nu există un cetăţean de onoare ca Vintilă Horia, care, în revista „Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai devreme, expunea crezul intelectualităţii interbelice: „Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc.”

Aleşii, ca Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I. Brătianu, care s-au dedicat neamului (şi nu consumului de Vinul Cavalerului şi alergatului la volanul bolizilor de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica forfecare a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi. În acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult, au figurat Origines et formation de l’unité Roumaine şi O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Gh. I. Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste cărţi capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare ca În jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea demitificatorului Lucian Boia. Îl mai punem pe Brătianu în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte de „statalitate întârziată”. Ce s-o mai păstrăm?

Mircea Vulcănescu, mort martiric în celula îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”. Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis martiric, e văzut în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care scuipă borş”. De ce? Pentru că nu place spusa lui tăioasă din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o citează Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui popor – zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la dânsul».” Şi cum să ne europenizăm cu Doina lui Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă, epitete culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că, în absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul „de la Nistru pân’ la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din niciuna dintre variante, cum subliniază Petru Ursache în prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000. În cazul ăsta, nu numai poetul, dar România toată e un cadavru de înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem fermoarul, cum propusese un de-sacralizant.

Tot P. Ursache analizează frisonul europenizării, care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii (generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”, pe temei idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi stil de viaţă” (P. U.) „din Carpaţi în Sicilia, din Alpi în Pirinei”. Şi mai spune Petru Ursache despre domnitori şi cărturari – movileşti, cantacuzini, cantemiri, brâncoveni – că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei acasă”, fără a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le mai place cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar iubirea de moşie e un zid), nu le mai plac cuvinte ca vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut veşnicia, nu în satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia întâi, fâşia de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar nouă ni se tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba lui, ca şi cultura lui, tăindu-se predilect firele care-l ţes pe homo sapiens : mitul şi religia.

Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României vechi, de până la 1948 – anul cumplitei Reforme” – pentru că „avem moduri de acţiune, modele de edificare a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi, cu „optimism disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat de Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5, mai 2000), optimism pe care îl resimt şi eu, notează decis: „România are tot ce trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit” (lucr. cit., pag.9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi face selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar moştenit”. Ideea naţională trebuie uitată în debaraua cu lucruri inutile, nefuncţionale. Muncă şi merit, formula eminesciană, se aplică oare sub ghinion Iliescu, sub ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau, cum le numea Eminescu, „forme lipsite de cuprins”, avem din abundenţă. Şi tot înapoi la Eminescu trebuie să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa : „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au găsit.

A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se întreabă ale cui sunt „elitele” astea. Ale cărui popor? „Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”, nemaifiind „organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu numai că dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el. Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă statuile, opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul poster, supus la ceea ce sociologul Leo Kuper numeşte „colonizarea minţii” (p. 383). Şi ce face un ins colonizat mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura. Specific naţional? La el au dreptul doar naţiunile avansate şi asta pentru că ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar membri ai „naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399).

Cum spuneam în altă parte, tânărul eseist a fost acuzat de crypto-fascism; Proust-ul comunismului, Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a persiflat ca pe un soi de „Căpitan”. În criza morală pe care o traversăm, lecţiile de verticalitate sunt înghiţite cu noduri sau violent respinse. Platon s-a văzut „demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar, conservator, „momit de sloganuri religios-naţionale”; şi colivar, ţinând adică de farfuria cu colivă peste groapa vechilor naţionalişti „expiraţi”.

„Apostolatul în spiritul etnicului românesc” (formularea lui C. Rădulescu-Motru) a fost lung şi greu, iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei adevărate, cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună. Că procesul de distrugere întreprins de risipitorii, deloc puţini,de patrimoniu nu poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin coeziunea celor încă tăcuţi. Tăcuţii cum-se-cade.

Agenţii de dizolvare invită la nation–bulding, adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii româneşti, atâta timp cât ea (mai) este. Refuzul lui Mircea Platon e unul ferm. Să-l urmăm. – Articol de Magda Ursache

Loading...
loading...

Acest articol a fost citit de:1077 ori

One comment

  • Drăgusanu Dan

    …Romania , precum Trabant-ul lui Tudose , doar că la volan au ajuns alți nemernici,ce nu au nimic de-a face cu țara asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *