130 de ani de la moartea poetului național: „Cu noi este Dumnezeu. Înțelegeți neamuri!”

Pe 15 iunie 1889, Mihai Eminescu se unea cu Cerul contemplat, pătruns și frământat în slovă de sânge, încă de pe pământ. Dar a plecat devreme, deranjând cu Adevărul rostit răspicat pe „traficanții de istorie, de credințe și de curente politice ai vremii”.

Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă!”, spunea Mihai Viteazul în discursul după intrarea triumfală în Alba Iulia, 31 octombrie 1599. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, acesta era ordinul sfârșitului de secol XIX. Și chiar dacă l-au potolit fizic îngenunchindu-l, sufletește nu au avut izbândă. Glasul lui s-a auzit și mai puternic, în Timp. În oglindă, peste veac, la fel ni se încearcă și nouă muțenia, spre a împiedica ridicarea în cord de capitală a unei Coloane de Infinit a ortodoxiei românești, mărturisire vie de Hristos. Cât de cutremurat ar fi acum un Brâncuși al altor vremuri, să vadă cum simbolul durerii, al martirajului, dar și al Învierii- care este Coloana Infinitului- s-a unit cu vocea străbunilor într-o mărturie de credință așezată la poalele veșniciei, o mărturie plămădită din cărămidă și duh: o Casă pe pământ, oglindire smerită a acelui Acasă din Ceruri- mult răbdătoarea catedrală, cuibul sufletului românesc.

Dar acestor voci vom răspunde cu așezare și pace în stare, invitând la o cutremurătoare călătorie în timp, să ne aflăm prezenți întru totul și în adevăr, la contextul istoric în care germenele nașterii unei Catedrale a cerut să ia ființă. Pentru că, așa cum spunea Părintele Arsenie Boca despre cuvinte, că sunt făpturi vii care au menirea fie de a ridica, fie de a distruge un suflet, la fel și clădirile sunt purtătoare de Mesaj, de Simbol și de Rost, prin menirea pentru care sunt ctitorite. Iar scopul va insufla duhul și starea celor ce vor păși nu doar între ziduri de piatră, ci între ziduri trăinde de istorie. „Noi, românii, formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională”.

Maica spirituală a neamului românesc
„Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Dispute, acuzații, vociferări
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.

Noi susținem ca e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin strâine legi și străine obiceiuri.” (Mihai Eminescu) Românii au demonstrat întotdeauna că se pot uni și pot fi puternici în momente cheie, dar avem și căderi în care arătăm cât de neopriți putem fi în dezbinare. De ani asistăm la dispute, acuzații, vociferări contra înalțării acestei Cereri făcute în veac. Ar trebui să stăm cu frunțile în plecăciune în fața tuturor oamenilor de cultură ai secolelor trecute, în fața elitelor din politică, nu doar a fețelor bisericești care au înaintat această dorință spre împlinire. Ei au pus primele straturi de fundație ale Catedralei de astăzi, fără a pune în balanță ce anume altceva s-ar fi putut construi cu aceeași sumă alocată ei. De ce? Pentru că acele suflete, elite ale culturii, politicii, medicinei și nu numai ale Bisericii ortodoxe, au simțit înainte de orice valoarea spirituală, de netăgăduit a ceea ce urma să definească așezământul. Nimic nu poate fi pus în cântar lângă asemenea lucrare.

Autorul primului dicționar de economie politică
Vorbind de Eminescu, majoritatea are în vedere poetul, prozatorul. Dar câți știm sau câți vrem să știm că Eminescu este autorul primului dicționar de economie politică de pe pământ românesc, șlefuitor analist politic al vremii, gazetar?! Despre latura pragmatică a geniului în vers puțin se vorbește. Și cât adevăr amestecat cu profeția ne-a rămas pentru a ne traduce umbrele timpului prin care Azi trece țara. Prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ şi pasionat de opera eminesciană are meritul de-a ne fi îmbogățit cu această inedită introspecție dincolo de lirismul binecunoscut al marelui om de cultură.

Taina poetului
Părintele Arsenie Boca spunea curat: «Drumul care se numește: „Lasă, mai târziu…” duce spre țara care se numește: „Niciodată…”. Așa face omul și Neamul cu amânarea mântuirii». Așa a amânat neamul românesc această înălțare, contopită cu asumarea, de simbol întru unitate și credință. Răspunsul a venit de la nimeni altul decât Mihail Eminovici al nostru, Mihai Eminescu al tuturor timpurilor, un apărător al Bisericii orotodoxe, pe care a numit-o „mama spirituală a neamului nostru românesc”. Eminescu a recunoscut Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi

școală, ci și instituția care se îngrijește de formarea ca Om în societate, cu credință în valori și admirație pentru virtute. El a văzut în biserica strămoșilor o biserică națională și nu s-a sfiit în a vorbi liber și răspicat despre Iisus Hristos și Învierea Sa, precum și despre faptul că unicul drum viabil pentru poporul român este cel al creștinismului. Se tot vorbește despre Taina eminesciană, „cuibarul său rotind de ape” ale cugetului și ale unei simțiri ce transcende omenescul, teluricul, dar se pare că Taina lui Eminescu îmbrățișează în ea nepătrunsul la o și mai nedeslușită profunzimeromantismul său a purtat permanent în el Sămânța crezului străbun al ortodoxiei.

Autor: Irina STROE

Loading...

Lasă un comentariu